Mi-a spus că e mort deja. Mi-a spus că se mişcă întocmai ca un robot, mecanic sau din inerţie, plăcerea de a trăi agonizînd în el de ceva vreme, risipindu-se încet, fără speranţă.

Mi-a spus că nimic nu are rost, că totul a fost şi e minciună, că simte cum viaţa îl apasă cu greutatea cu care Sisif urca muntele, că nu mai poate iubi, că nu mai poate dori, că nu mai poate simţi.

Mi-a spus că plînge înăbuşit uneori, mi-a spus că e cenuşiu, că nuanţele cerului, ierbii şi lunii au devenit şi ele tonuri de gri. Că niciodată nu va mai fi altfel. Că nu înţelege de ce a fost aruncat aici, gol şi fără sprijin. De parcă ar înţelege mulţi…

Mi-a spus că aproape fiecare clipă este apăsătoare, că eclipsa i-a cuprins fruntea, umerii şi o parte din omoplaţi şi acum simte că urmează inima, rărunchii şi sexul. Că zîmbetele din jur par îndepărtate şi palide, atingerile reci şi buzele uscate. Tristeţe şi atît.

Mi-a spus că moartea ar putea fi o uşurare, în această lume a lui, atît de neatrăgătoare.

La toate acestea, am zîmbit neîncrezătoare. Omul senin nu crede celui atins de negură…

Mă agit şi ciripesc veselă în jurul lui, precum o vrabie în preajma unui leu rănit. Mă apropii, mă îndepărtez – un yo-yo în mîna unui copil nepăsător. Tot nu-mi vine a crede! Mă supăr şi mă înduioşez, mă revolt şi mă topesc la loc, mă reculeg şi mă pierd. Şi asta de mai multe ori pe zi! Bat din picior. Buf! Cum de n-am nici măcar atîta putere?!

Şi pentru că orice i-aş spune nu pare să-i înlăture amarul din suflet, m-am gîndit să nu-i mai înşir cuvinte cu miez şi sens, fraze bine simţite, îndemnuri hei-rupiste şi pline de antren… mai bine să-i cînt ceva despre trenuri, sfere şi frunze. Dulcegării de femeie simplă… Un fel de inventar. Cam aşa sună cîntecul meu:

Aici, pe Pămînt, avem:

soare, mare, poezie, armonii, atingeri, inimi, extravaganţă, catifea, deget