O carte de curînd apărută a lui Lucian Boia (Capcanele istoriei. Elita intelectuală românească între 1930 şi 1950) stîrneşte, deopotrivă, melancolia, perplexitatea, panica şi compasiunea. E o carte despre modul cum au traversat intelectualii autohtoni o perioadă istorică trepidantă, de la dictatura lui Carol al II-lea pînă la dictatura comunistă, trecînd prin episodul legionar, cel antonescian şi cel, ambiguu, dintre august 1944 şi decembrie 1947. Bilanţul, s-o spunem cu onestitate, e trist. Ştiu: nu trebuie să ne grăbim să aruncăm piatra, „bietul om“ e „sub vremi“, nimeni nu-şi poate evalua corect rezistenţa la compromis, înainte de a fi fost personal „ispitit“, ameninţat, torturat. Dar, uneori, ceea ce e spectaculos e derapajul voluntar, practicat în afara oricărei constrîngeri, a oricărei spaime. Brutal spus, capacitatea intelectualului de a bate cîmpii e, adesea, direct proporţională cu inteligenţa sa şi nu are altă explicaţie decît o gravă carenţă a simţului pentru real, o complicată specie de orgoliu şi diferite forme de candoare, mai mult sau mai puţin vinovată.

DE ACELASI AUTOR Reflecţii post-electorale O aniversare uitată Note, stări, zile Note, stări, zileCe-l putea determina pe Petre Ţuţea să se declare, în 1933, în revista Stânga (sub pseudonimul P. Boteanu), încrezător „în devenirea socială, aşa cum a fost formulată de părintele socialismului modern“? Sau să laude bolşevismul ca pe „o nouă sinteză în care scopurile statului se identifică pentru prima dată în istorie cu aspiraţiile maselor“. Probabil că acelaşi entuziasm abstract, aceeaşi ideaţie exaltată, care l-au făcut, ulterior, să treacă la dreapta, ba chiar la extrema dreaptă. La fel va fi fost şi cu alţi aderenţi ai comunismului, care însă au rămas fideli pînă tîrziu opţiunilor lor, nu neapărat din oportunism. E adevărat că mari intelectuali europeni au trecut prin umbra aceloraşi fantas