De ce s-ar apuca o femeie să scrie romane? O întrebare suficient de tendenţioasă şi de incorectă politic ca să provoace răspunsuri dilematice, dar mai ales o întrebare mereu actuală, în ciuda răspunsurilor deja clasice sau a unor cărţi inovatoare în cele ale literaturii. Actualitatea ei nefericită vine din vechile prejudecăţi: cea a pasivităţii (tăcerii, pudorii, cuviinţei) feminine, a opoziţiilor fizic (feminin) – metafizic (masculin), creator (masculin) – consumator (feminin). Sînt lucruri care-au tot fost demontate, dar care ne bîntuie imaginarul ca un reflex condiţionat, apărînd, cînd te aştepţi mai puţin, în subtonurile unor comentarii, în istorii şi dicţionare literare, în sinteze critice şi mai ales în viesparul practic al lumii culturale româneşti. Degeaba o să tot auziţi, pe la lansări şi colocvii, elogii şi recomandări entuziaste, curentul subliminal e unul care combină neîncrederea şi mirarea cu ridicatul din umeri. O femeie care scrie? Ce să faci cu ea? Dar întrebarea „justă“ e alta: A cui e? Cine-o susţine? Care îi e capul de pod? – la fel ca în politică, presă sau alte zone vizibile şi combinatorii... În lipsa unui răspuns clar şi edificator, nesfîrşitele semne de neîncredere şi mirare, sportivele ridicări din umeri pot îngropa orice ispravă.
DE ACELASI AUTOR Mărunte apocalipse „Un canto para la cultura” Atac la cadru O CasandrăMeritul principal al sintezei publicate recent de Bianca Burţa-Cernat despre scriitoarele noastre interbelice este acela de a fi pus în evidenţă – indirect, inevitabil şi implacabil, datorită apelului la documente şi istorie literară – mecanismul acesta patriarhal de excludere, de menţinere la margine. În Fotografie de grup cu scriitoare uitate B.B.-C. se fereşte, am mai spus-o, atît de ghetoizarea scrisului feminin, cît şi de „feminismul diferenţei“, invocînd un subiect cultural neutru şi o singură literatură. Dar mec
