● Lucian Dan Teodorovici, Matei Brunul, Editura Polirom, 2011.

Plasat în plin deceniu stalinist şi avînd ca protagonist un păpuşar, noul roman al lui Lucian Dan Teodorovici este, cu toată simbolistica aferentă, odiseea recuperării memoriei. Trimis de tatăl său înapoi în ţară în 1945 (după ce plecaseră cu familia în Italia în 1937, mama lui fiind italiancă), tînărul de douăzeci şi patru de ani Bruno Matei, posesor al unei diplome italiene de marionetist, ajunge, prin intervenţia ministrului Justiţiei Lucreţiu Pătrăşcanu (fost coleg de facultate cu tatăl său), consilier la Teatrul de Păpuşi şi Marionete „Ţăndărică“ din Bucureşti. (Fac aici o paranteză pentru a aminti romanul Zaira din 2008 al lui Cătălin Dorian Florescu, inspirat din viaţa unei păpuşărese din Timişoara anilor ’60, care fuge din ţară, în timpul Primăverii de la Praga.) Situaţia politică se schimbă însă în următorii ani, fostul comunist ilegalist Lucreţiu Pătrăşcanu mai întîi demisionează din Guvernul Petru Groza, apoi este arestat şi supus uneia dintre cele mai îndelungate anchete din istoria comunistă, dar Lucian Dan Teodorovici nu dă aceste detalii despre contextul politic, mulţumindu-se să vorbească doar despre cum „istoria mare are o putere covîrşitoare asupra istoriei mici, personale“, păstrînd personajelor sale, la fel şi cititorului, o anume inocenţă ideologică. Indignarea şi efectul de absurd funcţionează, astfel, din plin, cînd tînărul Bruno Matei rămîne brusc fără serviciu, pentru a fi apoi chemat să dea o declaraţie – primul pas spre ceea ce va fi înscenarea unui proces politic. Plecarea din ţară în Italia fascistă, scrisoarea tatălui său către Lucreţiu Pătrăşcanu, lecţiile private date unor studenţi „legionari“, manuscrisul „subversiv“ al unei istorii a marionetelor – toate acestea devin capete de acuzare împotriva tînărului care se vede, în 1950, condamnat la închisoare politică