Caius Mihăilă mi-a fost coleg şi prieten din 1951, studenţi fiind la Medicina timişoreană. Seriozitatea sa îmbinată cu un surâs ironic, temeinicia culturii ce nu accepta omisiuni şi exagerările iminente perioadei mi-au atras atenţia şi ne apropiau. Modestia şi sărăcimea îmbrăcămintei oglindeau lipsurile materiale, pe care le atenua prin autoironie şi glume. A rămas anecdotic prin manşete ce apăreau de sub mânecile ce „prelungeau“ cămaşa fără mâneci sau ciorapii purtaţi, din ce în ce mai scurţi, până „se terminau“. A fost un student eminent, cu rezultate pe măsură. La absolvire, în 1957, putea opta pentru o repartizare bună, dar a ales cea mai depărtată circumscripţie, în Dobrogea, pentru ca apoi să ceară un loc izolat în inima Deltei Dunării. S-a implicat cu trup şi suflet, pe lângă domeniul medico-sanitar, în toate problemele şi acţiunile populaţiei, câştigând stima şi dragostea locuitorilor. Cei trei ani petrecuţi într-un loc izolat de lume dar mirific, unde s-a aruncat în vâltoarea aventuroasă de tămăduitor în slujba semenilor, sfidând ne Publicitate ajunsurile şi bucurându-se de bucuria celorlalţi, au fost descrişi cu farmec de povestitor în romanul „Jurnal la morile de vânt“ (Ed. Eminescu, 1972). Urmează perioada de medic pediatru îngemănat cu organizatorul de sănătate, conştient de neajunsurile domeniului, de insuficienta dotare dar şi de pregătire, de nepăsarea şefilor dublată de plăcerea dominării şi a îndestulării. Acestea au fost relatate cu ironie îmbinată cu mâhnire la întâlnirile prieteneşti de la barul negru al Continentalului din Timişoara. Merită de menţionat întâlnirea de zece ani de la absolvire, din 1967, când un coleg bine situat profesional a batjocorit în cuvântul său pe cei care s-au „refugiat“ în funcţii de conducere. Caius, simţindu-se vizat, a ripostat vehement, dar în stilul lui zeflemitor: „Voi, care vă complăceţi în proprii