În sânul puternicului şi sănătosului nostru fotbal, „avem un campionat dat dracului"- zice Dumitru Dragomir, şi-a făcut loc şi un personaj atipic. U
n fotbal care se consumă la talk-show-uri ori printre rândurile stenogramelor marca DNA, suportă un tip care nu apare nici la cele dintâi, nici - slavă Domnului - în cele din urmă. Un antrenor care e sunat de la palat şi care cere timp de gândire! Când atâţia alţii ar fi venit şi-n crucea nopţii cu trenciul tras peste pijama, declarând, original, „Steaua nu se refuză", omul despre care vorbim cere timp de gândire. Şi când telefonul nu mai sună, în loc să dea buzna prin studiourile tv şi să declare ceva de genul „sunt oricând la dispoziţia domnului Gigi Becali", el spune că „data viitoare o să cer timp de gândire şi mai mare". Ciudat individ!
A pregătit Farul, Oţelul, Iaşiul, Pandurii. Iar echipele astea jucau şi joacă altceva. Ceva ce seamănă a fotbal. Fotbal adevărat. Fiindcă ăsta al nostru, cel „dat dracului", umblă după alt gen de antrenori. Se plânge după Bergodi, se lăcrimează după Stoichiţă, se tânguiesc patronii după Conceicao. Ori după tot felul de „domni profesori" şi de specialişti care ţin măcar săptămânal să ne convingă din fotoliul vreunei emisiuni „de analiză" că fotbalul ăsta nu e chiar aşa uşor cum crede lumea, vorba lui nea Matache Măcelaru.
În tot timpul ăsta, Petre Grigoraş, v-aţi prins că despre el e vorba, îşi vede de meserie. Trece prin vreun studio tv la fel de rar cum ajung madam Tatoiu sau Ciuvică pe la casele lor. Şi când trece, declară că l-a bucurat o înfrângere cu Astra, pe propriul teren. „Am pierdut, dar am jucat fotbal şi ne-a aplaudat lumea". Anormal antrenor!
