"Strategul grămezii". Aceasta a fost denumirea pe care i-a dat-o Ioan Chirilă flankerului "tricolor" după seria excepţională de partide împotriva Franţei. Morariu devenea apoi preşedintele FRR, timp de 8 ani, dar şi 14 ani vicepreşedintele forului european FIRA-AER
"Rugbyul a reprezentat şi reprezintă totul în viaţa mea. Familia mea a trăit şi trăieşte în jurul rugbyului", spune Viorel Morariu, ajuns la venerabila vîrstă de 80 de ani.
Născut la Cuciulata, în judeţul Braşov, undeva pe malul Oltului, pe 18 octombrie 1931, primul său contact cu rugbyul l-a avut în 1944. "În sat s-a întors un anume Pavel Creitarul, muncitor ceferist la Bucureşti. A adus cu el şi o minge de rugby. Era prima dată cînd vedeam mingea ovală, de care m-am îndrăgostit pentru totdeauna", povesteşte Morariu senior.
Griviţa Roşie, dragoste de-o viaţă
În 1947 a ajuns la Bucureşti, înscriindu-se la Liceul "Dimitrie Cantemir". Doi colegi de-ai săi, Nicu Sipoş şi Gelu Petre, ambii juniori la Griviţa, i-au propus să-i însoţească la antrenamente. Şi aşa a început aventura sa în rugby.
Primul său antrenor, Nicu Ionescu, muncitor la Atelierele Griviţa, l-a aruncat de la început în linia a treia. Şi linia a treia a rămas pentru cel care avea să devină, peste puţin timp, căpitanul "naţionalei" României, unul dintre cei mai valoroşi jucători din istoria rugbyului românesc. A jucat primul meci în echipa mare în 1950, într-o partidă cu Dinamo, pe stadionul Tineretului. S-a încheiat la egalitate, eseul griviţenilor fiind marcat tocmai de blondul flanker sosit de la juniori!
Dinamo şi Steaua începeau să domine sportul românesc în toate disciplinele, dar în acea vreme, în anii '50-'60, Griviţa Roşie era simbolul rugbyului românesc. Viorel Morariu a rămas credincios clubului timp de 40 de ani, fiind cel mai longeviv griviţean.
"Mă doare
