Agenţia Internaţională pentru Energie Atomică a realimentat dezbaterea „A ataca sau a nu ataca Iranul“ cu ultimul său raport, din care reiese că există dovezi că părţi din programul nuclear iranian sînt folosite spre a obţine încărcătură nucleară pentru focoasele rachetelor sol-sol ale regimului de la Teheran. Am mai asistat la declaraţii privind începerea numărătorii inverse pentru Iran, dar chiar dacă datele prezentate de AIEA sînt primele de acest fel şi confirmă parţial acuzaţiile enunţate, ani la rînd, de SUA şi Israel, situaţia pe teren însă nu s-a schimbat prea mult şi în continuare balanţa nu se înclină în favoarea tăierii nodului gordian printr-un atac asupra sediilor nucleare iraniene.

Cum nu a fost înţeles Iranul

În 2009, cînd au izbucnit proteste de stradă faţă de felul cum au fost organizate alegerile prezidenţiale care i-au adus un nou mandat lui Mahmud Ahmadinejad, lumea occidentală s-a grăbit să vadă în acest fenomen o revoluţie. Da, mişcări similare nu mai avuseseră loc în regiune, şi parcă au prevestit primăvara arabă. Da, e adevărat că, de la protestele studenţeşti din 2000, nici în Iran nu se mai înregistraseră revolte de stradă de o asemenea amploare. Dar, în graba lor, presa şi politicienii occidentali nu au sesizat că protestele se limitau la o categorie destul de subţire din populaţia iraniană, la marile oraşe şi studenţime, intelectuali, şi nu au luat în calcul majoritatea săracă din cartierele periferice ale oraşelor mari şi din provincie, care a rămas în continuare fidelă, inclusiv prin vot, lui Ahmadinejad şi ideilor sale de reformare a republicii islamice, complet diferită de cea clamată, inclusiv cu accente seculariste, de Mişcarea Verde protestatară. Problema este că Iranul indo-european reprezintă încă, după ani de studiu, o enigmă, un ghem de scenarii imprevizibile, imposibil de judecat după reacţiile şi mentalităţile