Într-o seară, am dat peste o emisiune, la TVR Cultural, cu şi despre actriţa şi cîntăreaţa Ileana Popovici (cine şi-o mai aduce aminte), nu mult schimbată faţă de acum 20 sau chiar 30 de ani. În acea emisiune erau inserate imagini cu ea cîntînd jazz împreună cu trupa lui Richard Oschanitzky sau jucînd în filmul Războiul de Independenţă. Mi-am adus aminte şi de alte pelicule de arhivă pe care le-am văzut recent, de exemplu, o scenetă cu Stela Popescu şi Alexandru Arşinel, tineri şi plini de haz. Toate imaginile acelea vechi mi-au stîrnit o ciudată nostalgie după anii ’70. Nu care cumva să creadă cineva că duc dorul comunismului. Perioada aceea, pe care am prins-o copil fiind, avea însă ceva de care astăzi îmi aduc aminte cu plăcere. Era un anumit lustru, un fel de stabilitate, cît poate fi vorba de aşa ceva într-un regim opresiv. Erau însă destui oameni care se perfecţionaseră în a face lucruri bune, în limitele date. Astăzi, libertatea şi diversitatea posibile sînt infinit mai mari. Canalele de televiziune sînt cu zecile, ca să nu mai vorbesc de Internet, unde poţi căuta orice oricînd, chiar şi acele programe din anii ’70. Cu toate astea, parcă lipseşte ceva din ce era atunci. Poate că şi din cauza restricţiilor politice şi chiar tehnologice, în emisiunile şi programele acelea existau un soi de coerenţă, de decenţă şi chiar un oarecare gust artistic care astăzi nu prea mai e de găsit. Poate faptul că majoritatea artiştilor şi a publicului aveau pe atunci un acelaşi inamic nenumit, o aceeaşi mare problemă care îi afecta pe toţi – comunismul – provoca un sentiment de solidaritate, o coeziune socială, fie ea şi de natură subversivă. Dacă în anii ’70 ni se ofereau puţine lucruri de care ştiam totuşi să ne bucurăm, se vede că acum destul de greu reuşim să alegem ceva dintr-o aparentă bogăţie de oferte.

DE ACELASI AUTOR Presa artificială Un drum cu moroi Străini