Demult, pe cand Dumnezeu avea rabdare si vorbea cu oamenii, Cuvantul Lui era transpus in poeme. Asa se face ca Scriptura e plina de metafore si versuri de o frumusete tulburatoare. Cu timpul, oamenii s-au racit fata de Dumnezeu si glasul Lui s-a facut mai putin auzit. Poemele au cazut pe pamant si suna a lut, in loc sa sune a rugaciune. Nu este si cazul versurilor lui Ioan Pintea, un poet care a vazut lumina zilei la Runc, un sat batran de langa Nasaud, cu dealuri surpate si ceturi adanci, dar cu oameni frumosi care citesc Psaltirea, dar si pe Cosbuc, poetul nascut peste-un deal departare de ei. In adolescenta a vrut sa se calugareasca, asa ca a luat calea manastirii Rohia, unde parintele Serafim Man il astepta cu bratele deschise. Dar nu a fost sa fie; a fost adus acasa cu Militia, care nu voia ca tinerii studiosi sa ramana imbatati de "opiul popoarelor".

Tanarul Ioan nu si-a uitat insa menirea, a urmat Facultatea de Teologie si a revenit frecvent la Rohia, unde a fost infiat de un alt mare monah, Nicolae Steinhardt. Acesta i-a fost si mentor, si prieten, calauza pe drumul bisericii si al culturii. Si pe aceste drumuri parintele Ioan Pintea merge si astazi. E preot la catedrala din Bistrita, sef al Directiei de Cultura de pe langa Consiliul Judetean si, nu in ultimul rand, poet. In sufletul sau, el a ramas insa copilul de taran de la Runc, satul nasaudean aflat mai aproape de cer decat de pamant.

Taranii cu biblioteci

- V-am insotit acasa, in satul copilariei, aflat pe un varf de deal. Parintii dvs. pareau desprinsi din icoane: luminosi precum sfintii, doi tarani. Cum v-ati rupt de lumea aceea, cand ati pornit spre oras?

- Eu ma straduiesc, prin ceea ce scriu, prin ceea ce vorbesc si ce fac sa duc peste tot satul copilariei cu mine. O lume intr-adevar fascinanta, un paradis, un loc din care, cand am plecat, am simtit ca c