Miercuri seară, publicul prezent de dezbaterea organizată de „Dilema veche“ la Godot Cafe-Teatru din Bucureşti a avut ocazia să afle amănunte din culisele creaţiei lui Emil Brumaru.

Ediţia din noiembrie a Clubului „Dilema veche" (realizată cu sprijinul Trei Hectare Sable Noble) l-a avut invitat pe poetul Emil Brumaru, într-o întâlnire cu tema „Cum şi când vine inspiraţia".

Timid la început („am senzaţia că pot vorbi mai uşor despre alţi poeţi, decât despre mine"), poetul ieşean a evocat comuna Dolhasca, unde a fost medic vreme de 12 ani, şi a vorbit cu nostalgie despre natura şi, mai ales, despre lumina acelui loc în care şi-a scris majoritatea volumelor de poezie: „La mine, inspiraţia se leagă de anumite locuri şi de anumite absenţe... La Dolhasca scriam cu foarte mare uşurinţă. De câteva ori mi-am impus chiar să nu mai scriu, pentru că mi se părea că scriam cu prea mare uşurinţă. Lumina aceea mă inspira şi nu am mai întâlnit nicăieri lumina de la Dolhasca. Acolo căpătam un soi de înţelegere; aveam senzaţia că nu mă uit prin lumină, ci că o văd - pe pietre, pe frunze, pe pereţi... O puteam pipăi."

Poezie, femei şi Dumnezeu

Poetul a vorbit şi despre ceremonialul scrisului, despre obişnuinţa de a scrie cu creioane cu mină foarte moale, ascuţite cu lama („îmi plăcea cum se afundă grafitul în foaie"), despre cum transcria poemele la maşina de scris, apoi despre cum a descoperit computerul. Emil Brumaru i-a evocat pe prietenii şi pe scriitorii care l-au inspirat (Ştefan Bănulescu, Lucian Raicu, Mircea Dinescu), a vorbit despre relaţia dintre scris şi femeile din viaţa lui, despre boală şi Dumnezeu, dar, mai ales, despre credinţa în poezie.

La finalul a peste două ore pline în care poveştile şi confesiunile lui Brumaru i-au emoţionat sau i-au amuzat pe cei prezenţi, poetul a tras concluzia: „Am senzaţia că ocolesc, de fapt, lucrurile, în sear