„Cucoane Lascarache,

ministru prezident,

Aruncă-ţi ochii încoace,

nu fii indiferent!“

Sînt probabil vreo sută patruzeci de ani de cînd nu s-a mai auzit acest cîntec care-l lua peste picior pe şeful de atunci al guvernului, aşa cum a fost întotdeauna obiceiul acestei naţii. Lascar Catargiu (1823-1899) era însă unul dintre oamenii politici cei mai destoinici care şi-au asumat răspunderea conducerii ţării în timpul cînd societatea românească înfrunta prima tranziţie modernizatoare. Chiar dacă, la un moment dat, în 1876, a fost dat în judecată, împreună cu guvernul său conservator, de către liberalii în sfîrşit ieşiţi dintr-o opoziţie de cinci ani pentru a-i lua succesiunea. Realist, cumpătat şi, la nevoie, autoritar, a străbătut jumătatea de secol a carierei sale fără să se schimbe; vremurile se schimbau în jurul său. Începuse prin a se alătura revoluţionarilor de la 1848 – celor moldoveni, mai moderaţi –, adusese în lupta pentru Unire marea lui moştenire de nume şi de avere, care-l îndreptăţea să fie chiar candidat la domnie, iar a doua zi după alungarea lui Cuza, fiind unul dintre cei trei locotenenţi domneşti, a reprimat fără şovăială mişcarea secesionistă de la Iaşi. Ca atare, a fost cel dintîi prim-ministru al lui Carol I. A fost de patru ori preşedinte al Consiliului.

DE ACELASI AUTOR Johnny Morţi şi manechine Un caz de mutilare Portarul şi rubinulCînd domnitorul constituţional a ameninţat cu abdicarea, Catargiu a fost cel care a ştiut să calmeze spiritele. Acest dar al său de curaj s-a mai văzut şi în altă împrejurare, pe care o povesteşte un memorialist din acea epocă. Nu mai ţin minte ce răzmeriţă izbucnise în Bucureşti, adunînd pe cheiul gîrlei o mulţime furioasă care urla şi azvîrlea pietre, aşteptîndu-i pe deputaţi să coboare de pe dealul Mitropoliei. Ceea ce a pus capăt agitaţiei a fost ieşirea bătrînului boier care s-a