Are 27 de ani si-si implineste cu bucurie si daruire vocatia de actrita. Privirea ei, cand fragila, cand demna, te trimite imediat cu gandul la tulburatoarele personaje ale dramaturgiei lui Cehov, pe care le interpreteaza cu stralucire, pe scena Teatrului de Comedie din Bucuresti. O izbanda intarita si de un doctorat in "Estetica, teoria, pedagogia si istoria teatrului" la Universitatea nationala de Arta teatrala si Cinematografica "I.L. Caragiale", care i-a asezat cariera pe o temelie puternica. Ce inseamna azi sa fii actor, care sunt incercarile cu care se confrunta intr-un domeniu atat de ravnit, cum ajunge sa razbata un tanar care a ales acest drum si care e rasplata, despre toate acestea, am vorbit cu Ana Covalciuc.
Mica pianista de la Vaslui
- Publicul larg abia incepe sa te descopere. Povesteste-ne cum arata drumul tau spre actorie. Cand a inceput sa se infiripe in mintea ta ideea de a fi actrita?
- Nu stii niciodata cum incepe. Dar tin minte ca imi placeau povestile foarte mult si ca in fiecare carte citita sau film urmarit, ma vedeam pe mine. Am fost un copil care visa sa se faca explorator, cercetator, de asta, probabil, traiam atat de intens cartile si filmele de aventuri ale copilariei. Eu m-am nascut la Vaslui, si mama m-a inscris de mica la diverse cursuri de la Clubul Elevilor: dans, pictura, cor, pian... Apoi, intr-o zi, s-a petrecut o minune: a venit la noi un profesor universitar de la Iasi, care m-a ascultat cantand la pian si care le-a spus alor mei sa ma duca neaparat la liceul de arta din capitala Moldovei. Dar, desi parintii mei sperau sa excelez in pian, eu nu m-am simtit atrasa de el asa cum s-ar fi cuvenit. Nu m-am putut dedica. Desi cantam foarte bine, nu aveam convingerea ca pot sa fiu cea mai buna... Simteam ca trebuie sa existe altceva pentru mine. Iar varianta eliberatoare a fost teatrul, care m-a prins
