Definiţia prietenului ideal, pentru mine, era următoarea: cel care, dacă îl scoli în miez de noapte şi-l rogi să te ajute pentru că ai o problemă, majoră cel puţin din punctul tău de vedere, pe care nu poţi s-o rezolvi de unul singur, nu numai că răspunde la telefon, dar se şi îmbracă repede şi... vine. Fie că e vorba de o boală, o nevoie stringentă de bani, un pericol sau o situaţie stînjenitoare în care ai fost pus din întîmplare, sau, chiar, o dramă amoroasă...
Din păcate, sau, mai curînd, din normalitate, sînt puţini prieteni care s-au ridicat la înălţimea acestei definiţii. Poate şi pentru că eu însămi m-am ferit, cît am putut, să apelez la ei în situaţii dezastruoase.
Şi asta pentru că am încercat, de cîteva ori, şi rezultatul a fost departe de cel scontat. Am încercat, în momente de neagră depresie, cînd mi se părea că, gata, totul s-a terminat, să vorbesc, sincer, cu persoane cu care, în ocaziile obişnuite, conversam cu obişnuita doză de ipocrizie (socială, în limite zice-se permise) şi convenţionalism necesare unei comunicări aparent apropiate, dar de fapt distante. Cînd mi-era mai greu şi aveam senzaţia că toată lumea mea se prăbuşeşte, am încercat să aplic exact contrariul sfaturilor mamei mele – care, pe scurt, spuneau aşa: Să nu-i laşi niciodată pe ceilalţi să vadă că ai probleme, să ţii mereu coada sus şi să bravezi.
DE ACELASI AUTOR Listă de cadouri Mica doză de transcendent (Alte) filme de Crăciun Decembrie timpuriuPe scurt, am fost sinceră, dar neplăcut sinceră, într-un mod direct şi tăios. Efectul? Puţini dintre cei pe care i-am ales drept interlocutori, altădată graţioşi în conversaţie, au fost pe aceeaşi lungime de undă cu mine şi cu problemele mele. Majoritatea s-au speriat pentru că nu mai eram persoana volubilă şi de gaşcă pe care o ştiau, cea cu care conversaţia se desfăşura plăcut şi superficial, din poantă-n aluzie, făr
