Una dintre caractersticile distinctive ale jurnalismului românesc actual este orientarea lui spre nonsubiecte şi subiecte instant. Şi unele, şi celelalte sînt pompieristice: „senzaţionale“ azi, uitate peste o săptămînă.
Motivul este destul de clar: alternativele presupun multă muncă, inclusiv o solidă documentare. Tristul paradox face ca documentarea să fi dispărut din atenţia majorităţii ziariştilor şi a canalelor de presă tocmai acum, cînd Internetul e la picioarele lor. În anii ’90, cînd nu existau nici Google, nici Wikipedia, nici ziare online, în presă apăreau anchete la sînge, reportaje care te ţineau cu sufletul la gură şi documentare interesante. Astăzi, toate aceste genuri sînt pe cale de dispariţie, deşi nu numai logistica a evoluat spectaculos, ci şi legislaţia, care prevede dreptul la informare şi obligaţia instituţiilor de a răspunde la solicitări în acest sens chiar şi din partea cetăţenilor, cu atît mai mult a jurnaliştilor. Pe cale de dispariţie sînt şi interviurile – care presupun şi ele ceva muncă – şi, dacă ne referim la ziare, e bine că există încă pagini de cultură, dar în ele găseşti aproape exclusiv ştiri. Extrem de rare au devenit aici cronicile, opiniile, ce să mai vorbim despre dezbateri de idei!
Pe străzi circulă maşini. Andra ştie mai multe
Dar nu numai reducerea dramatică a genurilor publicistice – despre care am mai scris aici – e o problemă, ci şi faptul că presa a ajuns să fie dominată de nonsubiecte şi pseudosubiecte.
Nonsubiectele sînt întîmplările banale ale vieţii de zi cu zi, care ar putea alimenta, jurnalistic vorbind, cel mult o ştire (uneori nici atît) şi, în loc de asta, ajung teme de discuţii în direct şi la o oră de vîrf. Un accident rutier nu este nici măcar subiect de ştire, nicăieri în lume, decît dacă e deosebit de grav şi/sau implică persoane publice. Chiar şi în aceste cazuri, el nu justifică
