Povesti din care nimeni nu invata nimic
Pe tabla alba de la intrarea in comuna scrie in doua limbi: Cernat - Csernaton. Case verzi si caramizii se insira pe marginea drumului, de o parte si de alta, pana spre camp. In mijlocul satului, biserica ortodoxa pare crescuta direct din iarba ce-o inconjoara. E duminica dimineata si glasul molcom al preotului se aude pana afara, insotit de neobosita cantare a greierilor din cimitir. Sapte cruci, innegrite de vreme, stau cu bratele intinse, sprijinindu-se sa nu cada. Ioan, Ana, Radu, Vlad, Suzana, Maria, Dumitru s-au infratit in linistea de veci.
Rugaciunile si pomelnicele citite de preot se inalta in lumina ce se strecoara, pe furis, prin ferestre. Nu le asculta decat Bunul Dumnezeu, caci stranele sunt goale. In biserica nu e nici un credincios. In Cernatul care a fost odinioara sediul Protopopiatului Ortodox Trei Scaune si un puternic centru ecleziastic ce administra inca 16 "filii", astazi nu mai traiesc decat cativa romani, printre cateva mii de maghiari. Din cauza betesugurilor, a anilor multi (au toti peste 70), a distantelor mari la care locuiesc, romanii ortodocsi ajung tot mai rar la biserica. Pe cel mai batran dintre ei, Alexe Vlad, l-am cunoscut cand implinise 90 de ani. Astepta, de la o zi la alta, ultima intalnire cu preotul. Acum, crucea lui se sprijina de bratele celorlalte cruci uitate din cimitir. Dar povestea pe care mi-a spus-o e inca vie...
Scara cerului
L-am gasit stand la umbra, pe o banca de lemn. Casa lui e pierduta printre pruni si corcodusi si inconjurata de holde fosnitoare de porumb. S-a nascut la Zabala si se trage, dupa mama, dintr-o veche familie de munteni, cu stramosi la Ojdula, mai catre Vrancea. La Zabala a copilarit Alexe si acolo a invatat si primele taine ale oieritului, de la tatal sau, cioban renumit in zona. La 90 de ani, Alexe Vlad isi aducea amin
