Nu-mi explic de ce am detestat întotdeauna necrologurile. Ins cu naturelul simţitor, degrab’ vărsător de lacrimi la emoţii estetice violente şi evocator cu voluptate, am refuzat totuşi, fără excepţie, retorica îngropăciunii verbale, stilistica de cenotaf. Menit adeseori să lustruiască orgoliul vorbitorului, fie acesta glacial, fie patetic, necrologul îl transformă pe răposat într-un simplu pretext diplomatic, ori stilistic, de compătimire studiată, cu mize din cele mai diverse.
Cum bine ştim, simpla prezenţă, însoţită de-o strîngere de mînă în tăcere, poate spune infinit mai mult decît un discurs oricît de sublim. Înţeleg, desigur, rostul condoleanţelor, ponderea elementelor convenţionale, importanţa cuvîntului în context ceremonial şi mi-am dorit nu o dată să-mi pot articula, verbal sau în scris, mărturia sufletească, dincolo de compasiunea strict gestuală. Numai că nici la moartea scriitorilor cu care am fost în relaţie de prietenie congeneră (precum Mircea Nedelciu şi Radu G. Ţeposu), sau profesional-filială (Savin Bratu, Marin Bucur), nici la dispariţia unor personalităţi culturale despre care aş fi vrut să scriu din veneraţie (de la Marin Preda, Monica Lovinescu şi Mariana Marin, la Ştefan Iordache şi Gheorghe Dinică) şi nici la înmormîntarea unor prieteni sau rude nu am fost în stare să-mi acopăr nuditatea durerii mute în straiele bine croite ale retoricii funebre. Ştiu că am contrariat multă lume gazetărească refuzînd să particip activ la comemorări de acest gen, ziariştii fiind numaidecît dispuşi să echivaleze simpla suferinţă incapabilă să se pronunţe cu nerecunoştinţa, trufia, indiferenţa, frigiditatea afectivă.
DE ACELASI AUTOR Dezminţire Pe Mitică l-a ucis miticismul Şir de plecări Caragiale expresionist, cuminte şi coregraficEi bine, cu vîrsta, am observat că încep să ezit în faţa refuzului. Primul semn l-am avut la moartea lui Alexandru
