Comunicarea dintre şcoală şi părinte se realizează, conform normelor Ministerului Educaţiei, prin şedinţe cu părinţii (unde sînt prezentate teme generale de educaţie a copilului), consultaţii (în care se discută problemele individuale ale elevilor), scrisori, convorbiri telefonice etc.
Teoretic, acest sistem de informare reciprocă asupra educaţiei copilului ar trebui să fie suficient pentru ca evaluările semestriale sau finale să nu reprezinte o surpriză enormă pentru nici una dintre părţile adulte: părintele, bine informat pe parcursul anului şcolar, ştie care sînt dificultăţile pe care le întîmpină copilul său la învăţătură, iar dascălul ştie care este situaţia familială a copilului (program zilnic, schimbări majore, timpul petrecut sub supravegherea părinţilor etc).
DE ACELASI AUTOR Moş Crăciun cu ATV Scriitori cu corp No comment Un proiect curajosPractic, lucrurile stau un pic altfel: poveştile adulţilor, de pe ambele părţi ale baricadei, despre cum se desfăşoară comunicarea părinte-şcoală scot la iveală mai curînd nemulţumiri şi conflicte mocnite, decît eficienţă şi încredere (îndeosebi la gimnaziu şi liceu). Întîlnirile dintre profesori şi părinţi – şi mă refer aici în special la cazurile în care subiectul discuţiei este un copil care întîmpină dificultăţi în cadrul programului şcolar – îi transformă pe cei doi în adversari ireconciliabili: încasează pe rînd acuzaţii, reproşuri, se justifică fiecare după puteri, fac apel la instanţe superioare, reclamă conjuncturi sociale nefavorabile (salarii mici, program încărcat) şi transferă orice responsabilitate asupra celuilalt.
Este firesc, pe de o parte, ca discuţiile de acest fel să aibă momente tensionate: eşecul şcolar nu poate lăsa indiferent nici pe părinte, nici pe dascăl, naşte sentimente de vinovăţie şi strategii de apărare şi de evidenţiere a efortului propriu, mai mult sau mai puţin insp
