Este greu să faci o fabrică de la zero. Este greu în primul rând să atragi finanţare. Să aduci capitalul propriu, să cooptezi investitori sau să prezinţi un plan de afaceri convingător pentru bănci stresate şi neîncrezătoare este deopotrivă dificil în lumea de azi. Apoi este greu să pui piatră pe piatră, să construieşti infrastructura logistică a unităţii. Nu mai vorbim de contractarea tehnologiei, de robotizarea liniilor de producţie, de asamblarea acestora. În fine, este o mare artă aceea de a marketa produsele, de a identifica nişele de piaţă, de a stabili o reţea de contacte, de a găsi distribuitorii şi clienţii pe care să contezi pe termen lung, cu alte cuvinte, să vinzi. Ceea ce este dificil pentru o investiţie green-field este infinit mai greu pentru dezvoltarea unui sector întreg, aceasta însemnând reuşita concomitentă a mai multor astfel de aventuri antreprenoriale.

Reindustrializarea României este, aşadar, o misiune din cale-afară de anevoioasă, cu atât mai mult cu cât ar trebui să devenim competitivi într-o economie globală cu supracapacităţi. Nu depinde, aşadar, numai de noi, lucrurile nu sunt deloc simple. Trebuie acumulat capitalul sau atras din exterior, trebuie să cooptăm jucători importanţi din pieţele mari, nu în cele din urmă, trebuie să creăm o nouă clasă antreprenorială locală. Totul într-o lume apăsată de povara unor datorii imposibil de rambursat.

Este şi motivul pentru care ar trebui măcar să facem lucrurile simple. Acelea care depind de noi, care nu necesită mutarea munţilor (de capital sau de cărămizi). O legislaţie suplă şi clară, predictibilitate şi coerenţă în actul de guvernare, un sistem fiscal simplificat şi uşor de înţeles, reglementări concise în regimul proprietăţii şi celeritate în Justiţie. Adăugăm la acestea un buget prezentat la timp şi fără rectificări succesive înnebunitoare pe parcursul anului, o administraţie