În discuţia cu privire la practicile democraţiei în cultură azi, am încercat de ceva timp să mă ţin departe de a comenta fenomenul Occupy. Nu că ar fi încercat cineva, din cîte ştiu eu, să apropie felul în care se iau deciziile în cultură şi în special în ce priveşte politicile culturale, de evenimentele şi cerinţele Occupy. Nu, deocamdată, dacă este să fim oneşti, deşi cîştigă sprijin mediatic şi este discutată în mediul universitar, de către intelectuali şi activişti, care din fericire ajung să fie vizibili şi în media generalistă, revolta nu a intrat şi într-o discuţie despre implicaţiile instituţionale, proceduri şi comportament al autorităţilor publice în formularea şi evaluarea obiectivelor politicilor publice şi punerea în aplicare a deciziilor luate. Pare că este ceva spectacular în legătură cu aceste manifestări de stradă şi de comentariile care le înconjoară prin faptul că ceea ce se întîmplă şi ceea ce se cere nu provoacă explicit structura discuţiei prin care Statul relaţionează cu oamenii şi îi implică în deciziile pe care le iau, ci doar efectul deciziilor pe care acestea le iau. În ciuda participării şi a exerciţiului de luare a deciziilor prin consens între manifestanţi, ocupanţii nu par să se preocupe de resorturile şi procedurile guvernării, ci doar de consecinţele acesteia. Departe de mine să fac din această afirmaţie un reproş. Ceea ce se întîmplă este un legitim strigăt de disperare şi o formă de gîndire comunitară, însă lasă practic neschimbate formele de deprindere a legitimitării celor care intră în dialog pentru a decide priorităţile publice. Poate aici ar fi ceva mai mult de spus şi de gîndit.

De curînd am încheiat un proiect care pentru majoritatea va fi fiind necunoscut, deci îmi permit să vi-l prezint pe scurt. Cultura Activă – resurse pentru participare şi advocacy în sectorul cultural independent s-a desfăşurat între 24 octom