Cînd m-am mutat în cartierul Militari, unul dintre băieţii mei s-a dus la biserica din cartier – avea vreo 10 ani. Se întoarce acasă încruntat: „Nu mai stăm în Bucureşti!” zice. Citise asta pe pisania bisericii: „S-a ridicat această biserică în comuna Militari, prin grija…”. L-am convins cu greu că Bucureştiul a crescut între timp. În copilăria mea, actualul cartier încă era comuna Militari, dar nu mi-am amărît băiatul cu această precizare. La fel cum Bucureştiul nu înseamnă numai centrul – cineva care locuieşte în Andronache e la fel de bucureştean ca unul care domiciliază pe Dorobanţi! – europenitatea nu se reduce la Occident, nici la Uniunea Europeană. Mă simţeam cît se poate de european şi înainte de intrarea României în UE. Mă scoteau din sărite cei care defilau cu maşinile prin Bucureşti şi chiuiau că am intrat în Europa, cînd România a fost primită în Uniune. Eram un european care avea nevoie de vize pentru a călători în anumite ţări.

Pentru a nu fi supus la interogatorii prin ambasade, n-am încercat să mă duc în Franţa pînă n-a dispărut bariera vizelor. Altfel însă am călătorit prin mai toată Europa şi pe vremea lui Ceauşescu cu ajutorul cărţilor, iar după aceea uitîndu-mă şi la documentarele care se dădeau la televizor. Înainte de a ajunge la Paris, îl ştiam – nu după ghiduri, ci din cărţi – aşa că n-am făcut decît să pipăi, cu privirea şi cu mîna, Luvrul, Notre Dame sau Comedia Franceză.

Nu mă simt mai european fiindcă acum pot circula aproape oriunde pe continent doar arătînd buletinul la graniţă. La fel cum nu-i cred pe basarabeni parţial români, pentru că am nevoie de viză ca să mă duc la Chişinău.

Pînă să ne vedem în UE, românul exasperat de una, de alta zicea: „De-aia nu intrăm noi în Europa!” Imediat după aceea, îi auzeam pe diverşi analişti că o să scadă corupţia, va intra la apă mafia gulerelor albe şi o vom duce mai bine, fiindc