Pe la începutul secolului al XIX-lea, societatea românească este prinsă de febra reformelor de tot felul prin care se încerca „intrarea în modernitate“. Or, dacă lumea urbană se lasă, de voie, de nevoie, prinsă în jocul schimbărilor, lumea rurală pare un tărîm atît de departe… Ţăranul devine învăţăcelul pentru care se construiesc sfaturi cu privire la multele probleme ce par în neregulă: cum să-şi ridice casele, cum să-şi aerisească pătulele, cum să „scape“ de ciorile prea numeroase care invadaseră recoltele, cum să treacă la însămînţările de primăvară şi culturile aferente în funcţie de teren, cînd şi cum să se facă arăturile de toamnă, cu îndemnuri să se iasă totuşi la muncă, cum să-şi îngrădească culturile pentru a evita desele, mult prea desele pagube provocate de animale de pripas, cum să-şi protejeze casele de umezeală sau cum să-şi facă garduri, cum să îndepărteze armele de foc pentru a nu fi la îndemîna copiilor, de ce să nu le mai folosească pe la nunţi, cum să-şi măture curtea, de ce să dea cu var, cînd să dea cu var, cum se face curăţenia de primăvară, cum se ţine curăţenia iarna, cum să scape de ploşniţe, cum să-şi facă rîşniţe, cum să cultive cartoful, cum să folosească porumbul cu precădere pentru hrana lui, şi nu pentru facerea de rachiu, cum să-şi gospodărească mai bine casa, cum să-şi vaccineze plozii şi de ce să-i vaccineze, cum să-şi dea copilul la şcoală şi de ce să-şi de-a copilul la şcoală, cum să recunoască ciupercile otrăvitoare şi cum să se apere de holeră etc.

DE ACELASI AUTOR Cui i-e frică de prostime? Ghearele lungi ale dregătoriilor Despre vrăjitori şi vrăjitoare „Sminteala limbii“: despre sudălmi şi ocăriAceastă încercare de educare, reformare, modernizare, moralizare a lumii rurale nu este lipsită de incidente. Împotrivirea este cît se poate de pe faţă şi cea mai la îndemînă modalitate de nesupunere: nepăsarea. Porunci ce vin