Tot ce se întâmplă astăzi în Europa confirmă mai puternic decât niciodată ceea ce ar fi trebuit să ştim de multă vreme. Dacă vrem să ne fie bine, trebuie să ne bazăm în primul şi în primul rând pe noi, nu pe alţii.

Oricât de binevoitori ar fi partenerii ţării noastre, în vremuri normale, în sprijinul pe care ni-l dau pentru a duce la capăt proiectele comune, când loveşte nevoia, fiecare dă cu brutalitate la o parte interesele celuilalt pentru a şi le atinge pe ale sale.

Este ceva nou? Este condamnabil? Noi am proceda altfel? Nu. În astfel de momente, instinctul de conservare învinge chiar şi cele mai altruiste porniri. În vremuri de criză, fiecare ţară este pe cont propriu. Acum se vede cât de mult ne luăm în serios responsabilităţile, cât de puternici sau cât de slabi suntem, cât de bine ne valorificăm resursele sau cât de mult depindem de banii, expertiza şi generozitatea altora.

Degeaba se supără politicienii, cu preşedintele în frunte, că băncile austriece vor reduce sumele pe care le acordă spre creditare clienţilor din România. Degeaba le reamintesc că au făcut profituri excepţionale anii trecuţi. Între obligaţia fair-play-ului şi teama că le-ar putea fi retrogradat ratingul de ţară, dacă nu îşi micşorează expunerea în ţările din Est, era evident încă de la început ce vor alege austriecii. Problema nu este însă la ei, ci la noi. Şi ea este una profundă, nu conjuncturală.

Procesul de tăiere a cheltuielilor bugetare, început în 2010 şi care ar trebui să continue în ritm alert şi anul viitor şi în 2013, reprezintă primul gest concret de materializare a unui act de sinceritate. Am recunoscut, în sfârşit, că depindem de banii altora pentru a ne susţine cheltuielile publice şi am decis să reducem această dependenţă care ne putea îngenunchea. Dar nu este suficient.

Pentru ca România să atingă performanţa de a fi o ţară care stă pe picioar