Clasificarea universităților a început să-și arate roadele. Cele din prima categorie au primit mai multe locuri la doctorat. Asta-i bine. Dar candidați la doctorantură nu prea sînt. Nu se-nghesuie. Deși li se dă ghes. Asta-i rău. De ce nu se-nghesuie? Păi, în primul rînd pentru că bursa e mică. La nivel de salariu de asistent de cercetare, așa cum zice legea. De ce să stai aici pe cîteva sute (puține) de euro, cînd poți merge „afară“ pentru peste o mie de euro, la condiții de cercetare cel puțin la fel de prielnice ca aici? În științe, mai ales, nu e nici o problemă – toți candidații care au absolvit cu medii mari primesc bursele solicitate. Atunci, poate rămîn cei cu medii mai mici și cei care, din cine știe ce motive, dintre care atașamentul pentru cîte un profesor nu e cel din urmă, nu vor să plece din țară. Rămîn, dar nu fac nici ei coadă la bursele românești. Asta chiar e rău. De ce nu le vor? Pentru că universitățile le impun contracte oneroase, care merg pînă la obligația de a returna bursa dacă nu iese teza – și anume în timpul prevăzut, adică trei ani. E o aberație locală, de care nu ne-am scandalizat îndeajuns. Iar cei care ne-am scandalizat nu am fost destul de vocali. Bursa recompensează munca de fiecare zi a doctorandului, nu altceva. N-am auzit de alte locuri unde să existe o asemenea clauză contractuală. Nu m-ar mira ca, în curînd, să apară și în contractul de doctorantură obligația girului unei terțe persoane sau a doctorandului (cu casa, de exemplu) pentru bursa ce va fi încasată – după modelul burselor Erasmus pentru studenți și al burselor Posdru pentru postdoctoranzi. Pe lîngă asemenea terifiante și jignitoare clauze, contractele, gîndite adînc de niște funcționari ignari de la direcțiile juridic și resurse umane care au ajuns să controleze universitățile, să facă regulile, mai cuprind și obligația unor rapoarte lunare (!) de activitate, c