Aceasta este fraza prin care Emil Cioran îl ruga pe prietenul său Constantin Tacou să renunţe la publicarea numărului din Cahiers de l'Herne care-i era dedicat. O frază pe care - îl suspectează cronicarul de la Libération (18 nov. 2011) - Cioran ar fi rostit-o probabil şi acum, când i s-a publicat în Pléiade integrala operelor scrise în limba franceză.

Pătrunderea în Pléiade, notează acelaşi ziar, reprezintă "recunoaşterea supremă - Panteonul fiind puţin probabil - pentru acest filosof de orgine română, a cărui splendidă stăpânire a limbii franceze, laolaltă cu mizantropia lui, l-au desemnat ca pe unul dintre principalii moştenitori ai moraliştilor din Secolul Luminilor".

Lucrarea (apărută în standurile librăriilor franceze săptămâna trecută), cum spuneam, nu reuneşte decât operele scrise direct în franceză, o limbă "extenuată" care îl făcea să sufere "prin limpezimea sa inumană şi prin refuzul indeterminării", şi în care şi-a aflat adăpost după război, atunci când a preferat să rămână la Paris, decât să se întoarcă într-o Românie comunistă. Fragmentele care urmează, traduse şi adaptate după articolul lui Marc Semo, din ziarul pomenit, dau seamă, într-o manieră elocventă, despre felul cum este astăzi perceput gânditorul roman.

"Cioran-francezul este, cu siguranţă, singurul care a atins universalul; eseurile, reflecţiile şi aforismele acestui scriitor rămas până la moarte apatrid fac parte dintre acelea pe care nu încetezi să le citeşti şi răsciteşti. «Operele mor, fragmentele, pentru că n-au trăit, nu au cum să moară» amintea el în Aveux et anathèmes, una dintre ultimele lucrări prezente în culegerea Pléiade. De la Précis de décomposition până la Exercices d'admiration, avem texte despre scriitorii care l-au fascinat, precum Joseph de Maistre, sau care i-au fost prieteni, precum Beckett sau poetul român de origine evereiască Benjamin Fondane. Întâ