Este uimitor când un copil diagnosticat cu autism reuşeşte să înveţe într-o şcoală obişnuită. Monica Iordache demonstrează că se poate.

Într-un birou ticist cu hârtii ştampilate şi alte mărunţişuri, directoarea unei grădiniţe trage din ţigară, şi-n jurul ei fumul persistă o vreme, apoi pluteşte mai departe, cum face fumul, în căutarea unor perdele proaspăt spălate.

Prin uşa deschisă, o fetiţă de 4 ani dă buzna şi-o ceartă: „Vă rog să nu mai fumaţi în prezenţa copiilor, că am văzut la «Familia De ce» (n.r. - un desen animat educativ) c-o să vi se umple plămânii de fum şi muriţi, şi-o s-o păţesc şi eu". „Obraznico!", sare directoarea, ca arsă. Ziceam ceva de hârtii ştampilate şi alte mărunţişuri? În clipa următoare erau pe jos. Cu mâna sa micuţă, dar sigură, Monica măturase totul de pe biroul directoarei şi clocotea. Era prima ei zi la grădiniţă. Şi ultima.

Pâinişoare şi cornuleţe

Când s-a născut, doctorii au încadrat-o la „pâinişoare": un copil măricel, de peste 3 kilograme - o greutate bună, faţă de bebeluşii „cornuleţe" care aveau nevoie să mai stea puţin la „cuptor" după ce veneau pe lume.Când i-au dat-o în braţe, Monica i-a zâmbit mamei, deşi e lucru ştiut că bebeluşii nu fac asta. Şi mai făcea ea un lucru pe care ceilalţi nu-l făceau: nu dormea. Nu la fel ca restul. Nu din trei în trei ore. „Vedeţi că are un metabolism diferit", i-au spus atunci doctorii lui Beatrice Iordache.

Acasă, Monica se agăţa de pieptul maică-sii, cu degetele alea firave de copil, dar ­care ştiu să strângă atât de tare o dată ce-au prins un fir de tricot, o eşarfă nouă sau un cercel cu încuietoare zdravănă. Beatrice o purta într-un marsupiu şi-aşa făcea treburile prin casă, cu ea ataşată. O dată la o săptămână, Monica nu mai dormea deloc timp de o zi şi-o noapte.

„A crescut normal până pe la 2 ani şi jumătate, ­fiind mult mai en