Cumpănă

Cimpoiul veşted luncii i-ar mai cînta, dar ce

Să îi mai cînte astăzi, cînd vlaga i s-a dus?

Seminţele-s în Pîntec. Acolo,-n polul plus,

Se zămislesc planete de-o vară, care se

Vor arăta pe boltă cînd eu voi fi apus.

Pierdută-i limba noastră. Magistrul Mallarmé,

Reînviat, n-ar spune decît atîta: „Bee!“

Căci nu e Sens acela ce poate fi ascuns.

Nu crede eunucii care secretă scheme

Ca un păianjen plasa. Din Cuvînt

Ei văd doar geometria. Uitată de Zidar

’Nainte să se-apuce de lucru. Nu te teme

De ce au zis, vor zice, de ce şi cum şi cînd...

Zîmbeşte. Şi înoată, senin, pînă la mal.

Acuma, ştim

Lumina soarelui nu ne mai e de-ajuns.

O fabricăm chiar noi şi-o-ntindem peste tot,

Spunîndu-ne cu-nfrigurare şi trufie: „Uns?!

Wir sind nicht Schweine, aber Menschen, gleich wie Gott!“

Oh, mii de ani, vrăjiţi, sub cerul plin de stele,

Un cort cu pînza prinsă în ţinte de lumină,

Am stat. Şi ne spuneam: „Vedeţi ! Vedeţi ! Doar El e

În stare de-o asemenea construcţie, divină...

Noi sîntem fiii Lui, cu suflete nemuritoare.“

Acuma, însă, ştim: e doar un gol acolo, plin de pietre,

Mai mari, mai mici, de gaze care ard fără de rost.

Nimic nu e adevărat din tot ce-a fost:

Un vis, o-nchipuire a bietelor bipede,

Atît de singure pe piatra lor, ceva mai mare.

Eu şi Eu

Nu mai visez Palmyra, nici lira lui Orfeu,

Am locul meu pe creangă în Marele Oraş.

Doar corpul – marcă bună, „54 H” –

Porneşte dimineaţa din ce în ce mai greu.

Deşi îi port de grijă: jogging, fitness, masaj,

Femei (doza prescrisă), fibre, ginseng (la greu)...

E dragostea supremă – cea dintre Eu şi Eu –