În alocuţiunea sa de la reuniunea organizată de prestigioasa publicaţie “The Economist”, preşedintele Băsescu a subliniat preocuparea sa pentru reforma statului.

Reformarea asta a statului a devenit - la fel cu “datoriile suverane” - o marotă verbală a preşedintelui. Mie mi-l sugerează pe Ilie Moromete ieşind dimineaţă în ogradă să tragă o ţigară şi adresându-se gânditor cailor, oilor şi găinilor din jur: trebuie să ne reformăm! După care îmbucă ceva şi pleacă unde are treabă.

Reformarea asta e o chestiune cu schepsis. Ea presupune schimbări. Şi nu în favoarea celor care sunt principalii beneficiari ai sistemului existent. De aici şi rezistenţa îndârjită a acestora. De câte ori aude sugestia asta de la şeful său, premierul Emil Boc se gândeşte cum o să împace demersul respectiv cu nevoia de a asigura stabilitate şi beneficii clientelei politice de la care aşteaptă ajutorul pentru câştigarea viitoarelor alegeri. Până acum “reforma” s-a rezumat la tăierea lefurilor bugetarilor şi la îngheţarea pensiilor. Statul român însă consumă doar cu funcţionarea ministerelor 500 milioane de euro anual. Nimeni n-are pretenţia absurdă să se desfiinţeze ministerele şi să rămână miniştrii muritori de foame. Dar Guvernul, în structura sa, este primul care ar trebui reformat. Şi a adus la nivelul schimbărilor produse în societate. Or, Guvernul este structura cea mai anacronică. Mari diferenţe faţă de structurile sale dinainte de Revoluţie nu există – cu excepţia desfiinţării multelor ministere economice, sucombate odată cu economia. În rest, acelaşi peisaj. Oare este nevoie neapărat, de 17 sau 18 ministere câte sunt? La ce serveşte o atare structură în domenii ce nu mai sunt reprezentative? Un Executiv cu maxim 8-9 ministere, cele de bază, n-ar fi mai simplu şi mai lesne de operat?

Tot dl Băsescu ne vorbeşte despre cei 1,4 milioane de bugetari pe care i-a moştenit Boc