Pentru mult timp, testele de paternitate au fost considerate cea mai sigură metodă de a identifica părinţii naturali. Ultimele descoperiri însă infirmă o astfel de certitudine.

Solicitate de bărbaţii care nu au încredere în partenerele lor şi de mamele care nu ştiu sigur al cui este copilul pe care l-au născut, testele genetice de paternitate nu sunt incontestabile. Cazul americancei Lydia Fairchild, care, în 2002, a solicitat un astfel de test pentru a putea cere de la tatăl biologic al copilului pensie alimentară, a avut surpriza ca analiza să-i arate că propriul ei copil nu-i aparţine. Ea a solicitat teste şi pentru ceilalţi doi copii şi a descoperit că şi aceştia aveau material genetic diferit de al ei. Practic, niciunul dintre cei trei copii pe care îi născuse nu păreau a fi genetic progeniturile ei. Repetate şi în alte laboratoare genetice, testele au arătat aceleaşi rezultate, contrazicând orice logică. Că femeia era mama celor trei copii era dovedit de acte, de familie şi de prieteni, nu şi de testele genetice, efectuate corect şi repetate de mai multe ori.

Putem avea două seturi de ADN diferite

Cercetările ulterioare au arătat că, deşi Lydia era cea care i-a născut pe cei trei copii, ea fusese doar un fel de mamă purtătoare, nu şi mamă „genetică" a celor mici. Ovarele ei aveau un alt material genetic, diferit de cel din restul organelor. Prin urmare, nici ovulele produse de aceste ovare nu aveau materialul genetic majoritar al organismului Lydiei, iar copiii rezultaţi nu aveau caracteristicile ei, ci pe cele transmise de genele prezente în ţesuturile ovarelor.

Iar ciudăţenia în cazul Lydiei nu se opreşte aici. Continuând cercetările, geneticienii au ajuns la concluzia că ovarele Lydiei nu-i aparţineau, ci erau ale unei surori gemene pe care organismul ei a „asimilat-o" în timpul vieţii intrauterine. Feţii gemeni care aflaţi