Nu, nu risc a stabili ierarhii. Fac însă o departajare. Există muzica adresată publicului larg. Indiferent de gen, există muzică de bună calitate şi muzică proastă, neinspirată, lipsită de idei, de comunicare, de profesionalism.

Există, de asemenea, muzică în înţelesul pe care Beethoven însuşi îl dădea acestei arte, considerând că „muzica poate oferi revelaţii superioare filosofiei”; evident, această muzică se adresează unui public relativ restrâns; sunt cei pentru care sensibilitatea expresiei marcată ideatic este superioară satisfacţiei de a savura plăcerile sonore ale momentului; oricât de fascinante, de spectaculoase ar fi aceste sonorităţi ce înveşmântează linia melodică sprijinită de pregnanţa trepidantă a ritmului.

Spectaculoase se dovedesc a fi sonorităţile ce îmbracă melodica pieselor compozitorului, dirijorului, orchestratorului franco-român Vladimir Cosma. A revenit în ţară, pe scena Ateneului, după aproape o jumătate de secol. Susţinut în compania Orchestrei Filarmonicii bucureştene, a Corului academic al instituţiei, a unui impresionant grup de solişti, concertul maestrului a adus – cum se spune – „în direct” revelaţia unui talent autentic în domeniul muzicii de estradă, revelaţia unui inspirat melodist, a unui orchestrator imaginativ. Un talent mimetic manifest în genuri dintre cele mai diferite, de la estradă la jazz, la ecouri ale muzicii kletzmer şi de aici, mai departe, la muzica de film a anilor anii ’60 – ’70, muzică marcată de un inconfundabil parfum de epocă. Ne-au fost oferite momente orchestrale, arii şi scene din opere, ritmuri dansante de un antren covârşitor, intonaţii de song american, ritmuri hispanice, toate răspândind un parfum nostalgic, răscolitor al amintirilor trecutului, al tinereţii unei generaţii care a rămas credincioasă muzicii de divertisment de bună calitate. Am avut „pe viu” revelaţia gustului retro,