Mult s-a mai lăudat propaganda ceauşistă atunci când, în noiembrie 1979, a fost dată în funcţiune prima linie de metrou bucureştean: Timpuri noi - Semănătoarea. La fel se mândreau şi se minunau şi bieţii români, bucureşteni sau veniţi din provincie prin capitală, neieşiţi prin cele străinătăţuri occidentale, care se dădeau cu metroul mai mult din curiozitate, decât din necesitate. Oare câţi dintre cei care se umflau în pene cu noua ctitorie a "Epocii de aur" erau conştienţi că decadenţii imperialişti britanici avuseseră parte de această minune încă din 1863, francezii din 1900, iar Stalin inaugurase metroul moscovit, emfatic decorat în noul stil al realismului socialist, încă din 1935, acesta putând fi folosit şi ca adăpost antiaerian în caz de război? Important era, şi este, faptul că în sfârşit Bucureştiul avea metrou, iar acesta, cu toate minusurile lui, fusese construit, aidoma Casei Poporului, doar cu materiale şi specialişti români care la vremea respectivă erau plătiţi regeşte (sic). Trăiască!

Aşadar, după tentativele eşuate din anii 1910, 1930 şi 1950, aveam şi noi metrou, ca toată lumea. Un loc răcoros, la adăpost de canicula verii şi uscat faţă de intemperiile iernii. Nu contează că staţiile sunt mai rare şi frecvenţa trenurilor este mai mică decât la cele din Occident. Bine că vine, fie ploaie, fie vânt, pentru că atunci când băieţii de la Metrorex intră în grevă, traficul din Bucureşti intră în colaps. Ca urmare, toată lumea este mulţumită că metroul măcar merge. Dacă, aşa cum este firesc, el se extinde, pe măsura creşterii oraşului, această normalitate a redevenit însă subiect de laudă propagandistică privind măreţele realizări ale partidului aflat la putere, la fel cum se întâmpla şi pe vremea lui Ceaşcă. Pe măsură ce liniile de metrou se extind, se complică şi schema reţelei bucureştene: dacă reţelele occidentale sunt înfăţişate în sistem "an