Cînd numărul anilor măsoară o existenţă de durata celei a Patriarhilor, atunci totul devine „surîză- tor”, iar Tropicele se deplasează oriunde – de exemplu la Bucureşti.

Dacă ai scris de mai multe ori despre Mihai Şora, te apropii cu sfială de luna noiembrie a anului 2011: aprecierile şi elogiile formulate cîndva, la împlinirea a 70 ori 75 de ani, sună acum în ton minor, fără să rimeze cu amploarea adîncă a evenimentului.

Mi s-a întîmplat doar o singură dată să evoc în scris o personalitate a culturii române care împlinea 95 de ani; era în 1983, iar Iorgu Iordan (pentru că despre el este vorba) se arătase atunci dispus să acorde un interviu României literare. Spre surprinderea mea, n-a evitat nici o întrebare, silindu-se să răspundă „mai mult sau mai puţin onest” la interogaţiile unui interlocutor ce avea mai puţin de jumătate din vîrsta sărbătoritului. Realizez retrospectiv că Iorgu Iordan şi Mihai Şora reprezintă două maniere opuse de a-ţi aprecia viaţa şi de a fi prezent – voluntar ori involuntar – în istorie.

Marea preocupare a lui Iorgu Iordan în acel îndepărtat an 1983 era Dicţionarul numelor de familie româneşti abia apărut, ca şi proiectul de a termina, peste un an sau doi, o altă lucrare de proporţii similare. Pentru ca cineva să schiţeze calm, la 95 de ani, proiecte de anvergură pentru anii următori, trebuie să fie construit din certitudini absolute.

Ceea ce m-a şocat şi mai mult atunci la bătrînul academician a fost însă modul în care îşi contempla propria existenţă: senin, fără păreri de rău, convins că a făcut mereu doar ce trebuia să facă. Nici un regret major, nici o remuşcare… Liniştea lui sufletească, reală sau aparentă, mi s-a părut remarcabilă.

Cît despre Mihai Şora… Nici unul dintre numeroasele şocuri ale secolului XX nu l-a ocolit. Studentul strălucit, aflat încă de pe băncile facultăţii în proximitatea marilor