Matei Brunul nu e încă un roman „politic“ despre „obsedantul deceniu“, ci unul care-l reinventează după alte reguli ale artei. E, în primul rînd, un roman despre arta manipulării și limitele libertății, centrat pe transformările identității personajului Bruno Matei, marionetist italian după mamă și prin țara de adopție, român după tată și după țara de origine, revenit după război în România pe filiera soților Pătrășcanu (tatăl lui Bruno, fost coleg de facultate cu Lucrețiu, își convinsese vechiul prieten să-i găsească fiului de lucru), angajat la Teatrul Țăndărică și profesor informal de marionetism, ajuns în închisorile comuniste din motive istorico-politice pe care nu le controlează. De fapt, nu controlează nimic, ci e „acționat“ ca o marionetă. Păpușa de lemn pe care-o poartă mereu cu sine – după pierderea parțială a memoriei – și căreia nu știe ce să-i facă trebuie privită, evident, ca un dublu inanimat, deși tradiția marionetistă siciliană vorbește de un suflet al păpușilor, iar Matei păstrează, din identitatea pe care memoria sa de după accident n-o mai reține, un bilet despre condiția de creator a păpușarului, asimilat unui muzician instrumentist. Cu ani în urmă, lucrarea lui Kleist despre teatrul de marionete (devenită corp delict la arestare) îi vorbise și despre „grația divină“ care-și alege fie corpuri fără conștiință, fie corpuri cu conștiință infinită, marionete sau zei…
Există cîteva „romane“ distincte în cartea lui Teodorovici, mai exact – cîteva romane ale identităților lui Bruno, evocate retrospectiv în raccourci-uri tacticoase. E, mai întîi, romanul copilăriei la țară și al reminiscențelor bucureștene din anii ’20 (Matei se născuse în 1921). Apoi, romanul adolescenței și al primei tinereți din Italia lui Mussolini. Soundul narării reușește să integreze, cu egală naturalețe, atît realismul copilăriei rurale dominate de fantasma babei Samc