Cititorul profesionist de literatură detectivă e familiarizat demult cu istoria şi convulsiile genului. E totuşi surprinzător pentru noi, amatorii, că stilul hardboiled s-a dovedit de-o impresionantă longevitate. Coagulat prin anii ’20 – ’30 ai veacului trecut, prin reciclarea dramatică şi tratamentul de şoc aplicat unei tradiţii care se mândrea să înglobeze toată moştenirea anterioară, genul şi-a dovedit nu doar vitalitatea, ci şi rezistenţa în timp.

Avea şi motive, deoarece părea destinat succesului irezistibil, de vreme ce înghiţise, totalitar, aproape toate formulele care, în deceniile trecute, îşi dovediseră viabilitatea: de la cronica judiciară, la mystery story aşa cum o ilustrase, de pildă, Allan Poe, la naturalismul american centrat pe studiul „brutei din noi” („the brute within”) şi pe existenţa unui univers indiferent, determinist, ca în cărţile lui Frank Norris, Theodore Dreiser, Edith Warthon ori Ellen Glasgow. Acestora li se adaugă, mai ales la nivel stilistic, influenţa textelor pur denotative ale lui Hemingway. În subsidiar, la nivel ideologic, au supravieţuit, printr-un fel de selecţie naturală având drept criteriu suprem cinismul, atributele masculinităţii triumfătoare. Autorul hard-boiled începe să scrie doar atunci când şi pentru că are certitudinea că se află la capătul unui şir de nesfârşite victorii – chiar dacă unele din ele se petrec exclusiv în mintea lui.

Pentru ca toate acestea să prindă contur, era nevoie de un spaţiu vital. Vreme de aproape trei decenii, de la începutul anilor ’20 până la începutul anilor ’50, acest spaţiu a fost oferit de zona efervescentă a publicaţiilor pulp. Ele au constituit, simultan, laboratorul, şantierul, pista de încercare şi scena pe care au evoluat toţi marii reprezentanţi ai literaturii hard-boiled. P. D. James, pornind de la aserţiunea că scriitorii nu se pot niciodată sustrage lumii căreia