Unii scriitori par că şi-au trăit viaţa la masa de scris. Nu este cazul lui Roberto Bolaño, senzaţia literaturii sud-americane din ultimele două decenii, supranumit de americani noul Gabriel Garcia Marquez.

Născut în 1953 în urma căsătoriei dintre un şofer de tir, care era şi boxer, şi o profesoară, adolescentul Bolaño s-a mutat din Chile în Mexic în 1968. La începutul anilor ’70 el s-a întors în ţara natală pentru a sprijini regimul socialist al preşedintelui Salvador Allende. Fix la timp pentru a prinde lovitura de stat organizată de generalul Augusto Pinochet. Şi, de asemenea, pentru a trăi o aventură la fel de improbabilă şi de nebunească ca acelea pe care avea să le scrie în cărţile sale mulţi ani mai târziu.

Dispunem doar de varianta lui Bolaño asupra întâmplării. El a fost arestat după ce autobuzul în care se afla a fost oprit la un filtru al poliţiei. Încarcerat, ar fi putut să fie torturat sau executat după o judecată sumară, la fel ca alţi sute de susţinători ai lui Salvador Allende. Nu a fost să fie.

„În 1973 m-am întors în Chile”, a povestit ani de zile mai târziu Bolaño în povestirea „Carnet de bal”, apărută în volumul „Târfe asasine”. „Am fost închis câteva zile în Conception și apoi mi-au dat drumul. Nu m-au torturat așa cum mă temeam, nici măcar nu m-au furat. Dar nici nu mi-au dat nimic de mâncare sau ceva cu care să mă învelesc în timpul nopții, așa că a trebuit să trăiesc din mila celorlați prizonieri care și-au împărțit hrana cu mine. În zori auzeam cum erau torturați alții, nu puteam să dorm, nu aveam nimic de citit, cu excepția unei reviste în engleză pe care cineva o uitase acolo și în care singurul lucru interesant era un articol despre o casă care îi aparținuse lui Dylan Thomas. M-au scos din văgăuna aia doi detectivi, foști colegi de-ai mei de la Liceul de Băieți din Los Angeles, și cu prietenul meu Fernando Fern