Pentru uz personal, împărţeam altădată scriitorii în două categorii: cazuri şi efecte. În prima categorie, intră cei care aleg partizanatul, existenţa în afară, în văzul public efemer şi grăbit. Au o existenţă socială şi politică atent cultivată, fie că sunt angajaţi alături de ori împotriva unui sistem oarecare.

Sunt cei care pot fi oricând prefăcuţi în „ciudăţenii” sau „curiozităţi”, dacă nu convine discursul lor. Artistul-caz e gălăgios – cu efecte favorabile asupra orei istorice, dar condamnat să nu dureze. E preţul pierderii autonomiei de gândire: orice partizanat obligă la supuneri şi compromisuri, uneori violente. Chiar dacă el se petrece în numele propriului cod de legi, intransigent, nemaleabil. Artistulefect este cel căruia viaţa publică îi repugnă, care nu face concesii de natură să pună în pericol proiectul său de creator. Un soi de evazionism aparent care lucrează tenace în adâncime şi căruia „succesul” îi e străin.

Paul Goma e un scriitor-caz, fără îndoială. Un răzvrătit, un inadaptat, un luptător. În mod paradoxal, însă, chiar intransigenţa sa şi refuzul de a accepta lectura în griuri a societăţii umane – căci pariază, cu o privire halucinată, ca a eroilor din teatrul camilpetrescian, pe tabloul în alb-negru al lumii şi pe respectarea, cu orice preţ, a principiilor – îi asigură şi statura de scriitor-efect. Inflexibil, el tulbură mereu imaginea, bruiază comodităţi şi tabieturi post-revoluţionare. Interpretarea sa asupra lumii româneşti e unică, statornică, de neclintit şi direct condiţionată de personalitatea sa accentuată. Negocierile îi sunt străine, paşii într-o parte sau în alta ai adaptării la o situaţie nu-i sunt pe măsură. Nu-l satisface rostirea-lepădăriide- trecut atâta vreme cât sunt destule semne că trecutul „nu trece”. Punerea lui demonstrativă şi conjuncturală la colţ înseamnă, mai degrabă, despărţire de viitor. Altfel spu