Federer a rămas în picioare fiindcă tenisul lui nu stă doar în picioare
Nadal tremură în faţa lui Fish, apoi este anulat de Federer într-o oră şi 6 minute. 6-3, 6-0. Umilinţă! Ba nu, aşa-i în tenis, zice tabăra împăciuitorilor. Murray pierde la David Ferrer, apoi declară abandon. Djokovici ia bătaie şi el de la acelaşi Ferrer după un meci scurt, din care nu am reţinut decît tristeţea atent dozată a părinţilor sîrbului. Concomitent, pe planeta cu ofsaid, undeva la Milano, se juca o partidă a cărei intrigă contrazicea teoria că sportul rege şi-a trăit traiul. Nu este exclus totuşi ca fotbalul să fie la crepuscul. Dar tenisul? Unde este tenisul la ceas de Turneu al Campionilor?
Londra, sala O2. Stil, eleganţă, modernitate. Lumini filtrate care arată cînd chipul jucătorilor, cînd reacţiile publicului. Oameni de rînd care flutură steguleţe, bucuroşi că se văd pe ecranele-gigant. Vedete, rude şi prieteni ai jucătorilor. Domnişoare eterice suferind teatral pentru iubiţii lor din teren. Atmosferă de sărbătoare într-un oraş magnific care face încălzirea pentru Olimpiadă. Ceva lipseşte parcă. Bucuria? Prospeţimea? Frumuseţea acelor partide care menţin tenisul la graniţa dintre artă şi efort fizic? Un edificiu perfect construit pentru evenimente excepţionale, dar care produce rutină.
Sfîrşitul de an nivelează. Stratosfera devine una cu atmosfera, campionii se amestecă printre outsideri. Oboseala şi uzura plutonului dominant (minus Federer) din tenisul masculin fac posibilă ascensiunea urmăritorilor. Ferrer, Berdych, invitatul de ultimă oră Tipsarevici. Dar impresia este că nu vorbim doar despre oboseală, uzură, rutină, sastisire. Nu despre oboseală şi uzură de sfîşit de sezon, ci despre oboseală cronică. Despre uzură istorică. Bine, bine, dar Nadal are 25 de ani, Djokovici 24, Murray la fel. Cum e posibil ca unul să fie cu genunchii ferfeniţă, altul cu spate
