Tony Judt nu lasă nicio umbră de îndoială asupra împrejurărilor în care şi-a scris ultima carte, Cabana memoriei; încă din prima povestire (cu titlu omonim), oferă suficiente detalii despre boala incurabilă de care suferă, scleroză laterală amiotrofică, încît să înţelegem că e un volum de memorii scris, cum s-ar spune, în antecamera morţii.

Cu toate acestea, Cabana memoriei e cît se poate de departe de-a întreţine un ton macabru; Judt are în această carte – neaşteptat de personală, avînd în vedere că tot ce-a scris pînă la acest volum au fost eseuri istorice, dar care, ce-i drept, nu sufereau de ariditatea omniscienţei ştiinţifice cu verbe şi pronume de persoana întîi la plural sau exces de construcţii pasive – un ton cu totul seducător, ataşant, uman, ba chiar sentimental pe alocuri, dacă ne putem închipui acest cuvînt cu conotaţii pozitive. Şi asta fără să oblige vreo clipă cititorul la compasiune; tonul lui Judt e suficient de precis, de detaşat – ba chiar autoironic uneori – încît să nu încapă vorbă de-a căuta să smulgă cititorului lacrimi. Inclusiv amănuntele despre boala care-l va răpune sînt mai degrabă tehnice, fiind oferite cît să explice un nou mod de folosire a memoriei (şi exclusiv în textul introductiv). „Cabana” este de fapt un exerciţiu din sfera procedeelor mnemotehnice cu ajutorul căruia, pentru a lupta împotriva efectelor bolii asupra memoriei, Judt îşi păstrează intacte amintirile, aşezînd în fiecare piesă de mobilier ale construcţiei cîte unul dintre gîndurile care-l invadează în cursul nopţii, în locul „oilor tropăitoare”. Spre deosebire de „maeştri” ai genului (sînt citaţi Frances Yates şi Jonathan Spence, cu The Memory Palace of Matteo Ricci), Judt n-are ambiţia de a ridica un Versailles al memoriei („asemenea extravaganţe au fost întotdeauna menite mai degrabă să impresioneze decît să folosească la ceva”), ci o cabană. Cabana aleasă