Cele petrecute în seara de sâmbătă, 19 noiembrie, m-au obligat să-mi revăd, în sus, cum spun economiş tii, aprecierile despre o manifestare precum Gala poeziei, făcute, de exemplu, în „Adevărul de weekend“, în aceeaşi dimineaţă, cât şi cele pe care le prevăzusem pentru scurtul cuvânt din deschidere.

Marea sală a Ateneului român, arhiplină de oameni de toate vârstele, doritori să-i audă pe poeţii din trei generaţii citind sau recitînd din versurile lor, îmi risipea în bună parte pesimismul cu privire la marginalizarea poeziei într-o societate lipsită de idealism şi tot mai cinică. Numai cine n-a fost acolo mai poate nutri ideea că ignoraţi sunt poeţii de azi şi uitaţi cei de ieri. Retrezite la viaţă de vocea lui Ion Caramitru, versurile lui Nichita Stănescu şi Marin Sorescu au făcut sala să vibreze de emoţie ca pe vremuri, iar simpla rostire a numelui celui care urma să citească era însoţită de aplauze, chiar şi dacă era vorba de un tânăr poet necunoscut. Iată, îmi ziceam, bucuria de a asculta poezie n-a dispărut, nevoia sufletelor noastre de poezie este aceeaşi dintotdeauna. Oare ce ne-a determinat să credem contrariul? Nu cumva este de vină chiar faptul de a nu ne fi gândit să organizăm mai demult întâlniri ale poeţilor cu publicul, de felul celei de la Ateneul român? Abia încheiată Gala, un student mi-a transmis din partea colegilor lui, unii prezenţi şi ei, de la Universitatea Româno-Americană, invitaţia de a face un lucru asemănător într-una din frumoasele lor săli de curs. Din constatarea că nu se mai cumpără carte de poezie, am tras concluzia greşită că oamenii nu mai sunt interesaţi de poezie, deşi era evident că motivul era imposibilitatea de a plăti preţul, oricât de modic ar fi el, ca şi faptul că nimeni nu le mai spune de la o vreme cine sunt urmaşii lui Nichita sau Sorescu, într-o critică nombrilistă, rezervată cititorilor de reviste culturale