De la volumul de proze Tricoul portocaliu fără număr de concurs (Editura Cartea Românească, 1993), la romanul Dumnezeu binecuvîntează America (Editura Nemira,1995), Tatăl nostru care ești în supermarket (piesă care a cîștigat concursul UNITER în 2003), la Blazare (Editura Polirom, 2005), cărțile lui Petre Barbu l-au impus ca pe un scriitor cu o voce inconfundabilă, cu un univers propriu. E un amestec bizar, în sensul bun al cuvîntului: are ceva din Cehov, are ceva din atmosfera sumbră a lui Brazil, ceva din nostalgia din Solaris, dar și un soi de expresionism grotesc al cotidianului. Monologurile, uneori mici poeme, se așază contrapunctic față de dialogurile crude și firești. Aș spune că scrisul lui Petre Barbu este un aliaj inoxidabil.
Știu c-ai terminat Facultatea de Mecanică la Galați. Cum de-ai dat la facultatea asta și cum se face c-ai cotit-o spre literatură?Am dat la Mecanică pentru că urmasem un liceu industrial. Erau anii ’80, de industrializare puternică, și am fost luat de val, pur și simplu. Aveam pasiunea asta puternică pentru lectură și pentru scris încă din liceu, dar nimeni n-a venit să-mi spună hotărît: „Bă, tu nu ești făcut pentru inginerie. Simți tu ceva pentru inginerie, să dai la TCM? Dă la Filologie!“. Plus că, să dau la Filologie era o problemă. Trebuia să mă pregătesc, să mă duc la București, ceea ce însemna cheltuială pentru familia mea modestă. Atunci nici nu-mi trecuse prin cap să dau la filologie. Știam ceva matematică, fizică, așa că am intrat la TCM. Problema este că în anul IV s-a rupt filmul, cum se spune. Mi-am dat seama că n-am nici o treabă cu ingineria. Am dat peste materii foarte serioase pentru devenirea unui inginer, pe care nu le înțelegeam, de aceea spun că mi s-a rupt filmul. Eram varză. Pînă atunci, timp de trei ani, fusese bine, mai știam matematică, fizică. E adevărat că tot atunci începusem să scriu, probabil
