Nu sunt dependent – afectiv – de un instrument de scris. Ca şi în cazul femeilor, îmi plac toate. Am îndrăgit, deci, de-a lungul timpului creioane (şi ascuţitori şi gume de şters), tocuri cu peniţă (şi sugative), stilouri (cu pompiţă, cu piston şi, în ultima vreme, cu „cartuşe”), pixuri, maşini de scris (mecanice şi electrice), computere, laptopuri. Am colecţii din fiecare.
Pentru mine a scrie înseamnă să fac combinaţii de cuvinte şi nu contează cu ce mijloace tehnice le fac. În schimb contează, poate, cum anume procedez.
La începutul începutului îl imitam, în combinarea cuvintelor, pe Eminescu. Încercam zeci de variante, aveam un cult al ciornei cu multe ştersături.
Aşa se explică de ce, în anii adolescenţei, când scriam versuri, ştiam pe de rost tot ce compusesem. Eram ca un catalog al propriilor mele scrieri.
Noaptea, în timp ce toţi ai casei dormeau, eu nu aveam nevoie să aprind pe furiş o lanternă ca să scriu neştiut de nimeni. Scriam, pur şi simplu, poeme în minte, alcătuind sintagmele încet şi laborios. A doua zi le aveam foarte clar în faţa ochilor şi le puteam aşterne pe hârtie.
Treptat, de-a lungul anilor, s-au adunat sute de poeme şi eu tot le ştiam pe de rost. Mă simţeam ca un jongleur care adaugă mereu câte ceva la fragila arhitectură de beţe şi farfurii clădită cu abilitate în aer, reuşind totuşi să menţină spectaculosul echilibru instabil.
Acest mod de a scrie mi l-am păstrat şi când am început să fac proză, care nu se bazează pe principii mnemotehnice, ca poezia. Şi am continuat să-l practic şi ca autor de comentarii critice. Este adevărat că nu mai compuneam în minte, dar gândeam atât de atent şi de implicat fiecare frază, treceam în revistă atât de multe posibilităţi de exprimare a uneia şi aceleiaşi idei, încât nu puteam să mai uit textul.
Într-o noapte am lucrat la un articol foarte important pentru m
