Prin adeziunea de ultimă oră la doctrina „Statelor Unite ale Europei‘‘, Traian Băsescu semnalează că nu mai crede în reformarea ţării şi că este dispus să accepte chiar şi hegemonia germană pentru a salva România de ea însăşi. Este un deznodământ trist pentru o ţară care este pe cale să rateze încă o dată întâlnirea cu istoria.
Printre ştirile din ultima săptămână despre execuţia stalinistă a lui Mircea Geoană şi despre suspendarea preşedintelui s-a strecurat oarecum neobservată vestea că Uniunea Europeană îşi trăieşte ultimele clipe în forma pe care o cunoaştem astăzi. Pornind de la această constatare general acceptată, presa occidentală şi think tank-urile europene se întrec în a lansa şi/sau analiza scenarii despre cum va arăta sau cum va trebui să arate viitoarele State Unite ale Europei. În cele mai multe dintre variante, Europa viitorului seamănă foarte mult Imperiul lui Carol cel Mare, cu Marea Britanie şi, posibil, cu ţările scandinave pe-afară. Ţările Europei de Est, şi deci şi România, sunt, în general, plasate în interiorul noii arhitecturi, dar s-ar putea foarte bine situa şi în afară. Cu alte cuvinte, pentru viitoarea Europă nu va avea o importanţă reală unde se vor aşeza ţări ca România şi Polonia. Dacă vor dori să facă parte din „noul imperiu german‘‘ şi vor respecta regulile acestuia, atunci vor fi binevenite. Complet irelevante, dar măcar prospere. Dacă nu, va exista întotdeauna alternativa mai proastă: Rusia.
Cam între aceste linii pare să gândească şi preşedintele României, care, la începutul lunii octombrie, a lansat o bombă de politică externă: România susţine crearea Statelor Unite ale Europei, adică un proiect în urma căruia statele membre ale SUE vor fi cedat masiv din atribuţiile suveranităţii naţionale în schimbul salvgardării unităţii şi relevanţei Europei dar şi, susţinea Băsescu, pentru a valorifica deplin potenţialul
