Dincolo de personificarea mitică a zilelor ce o alcătuiesc, săptămâna este o repetare a misterului creaţiei ("Dumnezeu a făcut lumea în şase zile, iar într-a şaptea s-a hodinit") pe care oamenii ar trebui să o imite ("aşa ar trebui să facem şi noi: o zi din săptămână să nu lucrăm şi numai să ne rugăm").

Astăzi este a doua vineri după Lăsatul Secului de Dulcele Toamnei, iar oamenii o păzesc, postesc şi se roagă. Pentru români, vinerea este ziua consacrată în mod tradiţional postului şi este considerată, după duminică, cea mai însemnată zi din săptămână ("vezi, vinerea e ca o sărbătoare; e un timp nu la fel cu alte zile". Ernest Bernea – "Spaţiu, timp şi cauzalitate la poporul român"). Ziua de Vineri este o zi curată şi binefăcătoare, marcată de numeroase superstiţii şi interdicţii de lucru. Este consi­derată "jumătate de Duminică" sau soră a ei şi se află sub protecţia Sfintei Vineri şi a Crucii dătătoare de viaţă, pentru care se şi posteşte. În unele zone există credinţa că cine se naşte vinerea va fi evlavios şi iubit de Dumnezeu, pe când în alte părţi se spune că cel născut în această zi va fi lipsit de noroc toată viaţa, acest lucru explicându-se probabil prin solemnitatea şi austeritatea impuse de post.

Imaginarul popular o descrie pe Sfânta Vineri ca fiind o bătrână blajină şi milostivă care locuieşte înspre miazănoapte, un fel de Mumă a Pământului, protectoare a animalelor sălbatice, a femeilor şi a copiilor. Apare în multe dintre basmele şi poveştile românilor îmbrăcată în alb, cu un toiag în mână, de multe ori plină de răni, pentru că unele femei necredincioase lucrează de ziua ei.

Respectată prin post şi nelucrare, invocată în rugăciuni şi descântece, Sfânta Vineri este considerată o divinitate ocrotitoare şi bună doar atât timp cât îi respecţi interdicţiile impuse. Altfel, devine răzbunătoare şi cumplită: "Vinerea, c