Antoine Compagnon – istoric literar, înainte de orice – trebuia să inventarieze nu doar figurile „antimodernului“, ci și formele lui literare. Desigur, ar fi fost vorba de ceea ce în engleză se numește „modernism“ din punct de vedere estetic și poetic – acea Literatură astăzi clasică sau, după caz, „închisă în formă“. Dar s-ar fi putut gîndi la caracterul antimodern al cronicii de întîmpinare – specie diferită de prezentarea de carte sau de „cronica“ jurnalistică – scrisă de un critic profesionist. (Pe măsură ce vremea trece, sintagmele în italice devin tot mai greu de definit.)
„Condiția criticii literare în interiorul culturii românești contemporane (…) este, fără îndoială, atipică prin raportare la spațiul occidental.“ Așa își începe Bianca Burța-Cernat, just, ultimul episod din foiletonul critic pe care l-a dedicat unui recent volum despre critica literară contemporană (al Nicoletei Sălcudeanu, dar asta nu mai are importanță acum), consacrat criticii de întîmpinare în România de astăzi (Observator cultural, nr. 341). Am scris despre cum văd locul acesteia în configurația culturală prezentă cu alte ocazii, mai ales într-un eseu, e drept, cam lung, din Dilemateca. Logica mea din acel text era binară, și nu-i vorba că mă dezic de ea (și de ce nu, la urma urmei?). Cred și acum că rolul criticii de întîmpinare nu mai poate fi cel din urmă cu o sută, cu cincizeci sau chiar cu douăzeci de ani. Asta pentru că societatea nu se mai refugiază în literatură, nici de intemperii ideologice, nici de mîzgă morală, nici din self esteem. Oamenii mai aleg literatura, în aceeași măsură în care aleg și filmul, și yoga, și sportul, și muzica, și turismul, iar ei au nevoie de critici de întîmpinare așa cum au nevoie de critici de film, de maeștri de yoga, de cronicari sportivi, muzicali sau de consilieri de turism. Mai cred că în locul criticii de întîmpinare criticul
