Acum 26 de ani, Ivan Patzaichin s-a retras din activitate. Autorităţile vremii au decis să aprobe realizarea unui film despre el. “Tema oficială era ceva cu «bravii noştri sportivi», «salba de medalii»”, îşi amintea regizorul Bose Paştină, într-un interviu din “Observatorul Cultural”.
Pe atunci, regizorii de la Studiourile Sahia aveau normă: cinci filme, a cîte zece minute, pe an, ca să-ţi justifici salariul. Culmea, cele care mai “miroseau a libertate” erau filmele de protecţia muncii, spunea Bose Paştină. Nu aveau nevoie de avizul Consiliului Culturii.
Pînă la urmă, filmul despre Patzaichin, “Iar ca sentiment, un cristal” (titlul e un vers dintr-un poet grec, laureat cu Nobel) a ratat tema cu “salba de medalii”. E un film-portret al lui campionului, deşi la vremea respectivă nu erau permise decît portretele perechii oficiale. Şi, aşa cum apare prezentat într-un un catalog francez al documentarelor, “scoate în evidenţă singurătatea acestui mare sportiv, mai degrabă decît importanţa performanţelor sale”.
În săptămînile de filmare, Patzaichin n-a mai fost aşa singur, cu echipa de operatori şi sunetişti după el, prin Deltă. În 1987, filmul a fost terminat, predat autorităţilor şi lansat. N-are dialog, n-are comentariu, “nu exista riscul să se audă ceva neconvenabil”, explica regizorul. Pe ecran apar din cînd în cînd date despre campion. “Avem un film-portret care e beton într-o lectură politică şi care e totuşi cinema”. E alb-negru şi durează 11 minute. Mai puţin decît un jurnal de ştiri sportive din zilele noastre.
Cu avizul cenzorilor, “Iar ca sentiment, un cristal” a trecut graniţa, vîslind în singurătate ca Patzaichin. A luat Marele Premiu la Festivalul de Film Documentar din Tunis. Regizorul a aflat şi el de trofeu din presa sportivă: “Mie România Film a uitat să-mi spună. La cîteva săptămîni după asta, Ovidiu Ioaniţoaia a descoperit o not
