Pentru a-i determina pe concetăţenii noştri de acum să mai creadă că "Viaţa e frumoasă" aşa cum o face de patru ani Teatrul Naţional de Operetă Ion Dacian, trebuie să probezi multe calităţi, dintre care consecvenţa se detaşează, chiar dacă a fi consecvent nu face neapărat parte dintre "frumuseţile vieţii".

Şi iată că pentru al patrulea an consecutiv, Bucureştiul a avut un festival internaţional dedicat artelor spectacolului. O abordare necesară, care nu lasă doar câmp larg de acţiune pentru viitor organizatorilor, ci şi spaţiu de exprimare pentru alte iniţiative.

Titlul festivalului - "Viaţa e frumoasă", prezent din punct de vedere vizual aşa cum merită un festival serios - adică peste tot prin oraş şi prin intermediul televiziunii şi radioului public, inclusiv prin secţiunea on air a festivalului difuzată de Radio România Cultural şi la nivel naţional - rimează, ce-i drept, parcă tot mai puţin cu cenuşiul aşternut peste feţele tot mai încordate ale trecătorilor.

Cu toate acestea, totuşi, acelaşi potenţial public format din individualităţi parcă tot mai sustrase disponibilităţii de a se bucura de un spectacol artistic, indiferent de gen, găseşte întotdeauna resurse de a răspunde invitaţiilor care garantează clipa de emoţie, ineditul suprapus peste pragul de aşteptare.

Ediţia din acest an, cea de a patra, a avut astfel de momente. Iar acestea au făcut ca şi de această dată să putem vorbi despre un festival viu, cu doza sa de imprevizibil, calităţi care l-au făcut să semene cu viaţa însăşi, care poate fi frumoasă şi când râde, dar şi când plânge, atunci când se pune sub semnul emoţiei reale, nejucate, neataşate falselor valori, inclusiv artistice.

Cu subiectivitate, din cele unsprezece zile de festival din care nu au lipsit expozitii, spectacole multe şi diverse ca gen, expoziţii şi câte şi mai câte, mă voi opri aici la doar două momente c