Cuvintele vechi sau populare care nu se mai păstrează decât în expresii, locuţiuni sau compuse şi cărora vorbitorii nu le mai recunosc forma şi sensul, nelegându-le de vreo familie lexicală, sunt adesea modificate, prin asociere cu alte cuvinte, mai cunoscute.

E surprinzător de frecventă azi forma târâş-grăbiş, pe care am descoperit-o în paginile multor ziare şi în comentarii depozitate pe internet: „Târăş, grăbiş, spre Sărbătorile Crăciunului” (Jurnalul Naţional, 14 decembrie 2005); „Târăş, grăbiş cu fundul pe şosea! Noua modalitate de transport în România” (stirileprotv.ro, 12 septembrie 2009); „Şcolile doljene târăş-grăbiş prin Europa” (ziare.com).

Explicaţia deformării nu pare a fi o simplă confuzie fonetică – oscilaţia între o consoană surdă şi una sonoră (p şi b) – sau o eroare de ortografie, ci cunoscutul fenomen al „etimologiei populare”, constând în remotivarea unui cuvânt (devenit netransparent) prin asociere cu un altul care îi este, întâmplător, asemănător. Adverbul grăpiş nu mai e folosit în vorbirea curentă, iar legătura sa etimologică cu grapă, indicată de dicţionare, nu-l ajută să supravieţuiască. Varianta grăbiş pare justificată de legătura cu termenul grabă.

Apropierea lui grăpiş de grabă e dovedită de unele asociaţii de idei şi argumente din texte contemporane: „Practic, asistăm la un simulacru de reformă realizată «târâş-grăbiş», ale cărei părţi pozitive nu pot fi ignorate, însă care pe ansamblu are menirea de a distruge şi lucrurile bune care mai existau. (...) Nefiind nici o surpriză că graba strică treaba!” (proatitudine.ro). Inevitabil, noua motivare lexicaletimologică schimbă sensul compusului: de la ideea de deplasare dificilă, chinuitoare – şi implicit lentă – se trece pe nesimţite la acuzaţia de superficialitate şi grabă. Nu e o schimbare minoră, pentru că produce riscuri de confuzie şi de contradicţie: între târâre