Irina Lucia Mihalca. Îmi trimiteţi mai multe poeme în dublă versiune: în română şi aromână. Iată cîteva savuroase titluri: Chiro di aminteari, chiro di agârâşeari... (adică Timp de-amintire, timp de uitare...). Unâ featâ ţâ tricu pri chirolul a tău (O fată ţi-a traversat timpul). Priveşte marea întâmplare... (Mutrea marea fţiari...). Opinia dvs. despre poezie este foarte limpede: Poezia are puterea de a ne transpune din lumea înconjurătoare, limitată, într-o lume interioară, a fanteziei veşnice, transformând, ceea ce este imposibil în realitate, în a fi posibil în imaginaţie. Aşa este. Numai că puterea aceasta a poeziei trebuie folosită. Dacă, în poezie, ne păstrăm tot în zona limitată a banalităţilor nu valorificăm nimic din forţa liricii. Teoretizaţi trecerea în nesfîrşit, dar scrieţi lucruri la îndemînă, truisme precum: Eu ştiu să stau la soare şi pe câmpul cu petale,/iubirea e în verdele câmpului cu tine pe braţe, /luna cu nopţile cu tine sunt de mână! / Realitatea e acolo unde eşti cu gândul...etc. Nu ştiu cum e topica în aromână, dar în română luna cu nopţile cu tine sunt de mână! nu sună bine.
Gheorghe Benga. Prezentaţi unele semne de poezie, dar încă palide. Simptomele nu-mi permit deocamdată să vă pun diagnosticul de poezie cronică. S-ar putea să fie doar o criză acută, trecătoare (toate antecedentele sînt datate, văd, 2011). Atenţie, că febra puseului vă duce la exprimări emfatice, de evitat, ca şi la locuri comune expuse cu morgă. Păstraţi-vă umorul. Dacă nu vă trece într-o lună, mai trimiteţi-mi.
Cristian Pantilimon. M-au interesat şi amuzat poeziile dvs. de registru minor şi (sper că voit) aer vetust. M-aţi întors la poezia începutului de secol XX, în care se amestecă şi cîte un neologism discordant (sper că tot voit) ca la Topârceanu sau Minulescu. Vă şi văd în tunica de cadet a primului sau cu lavaliera şi pălăria largă a celui de-al d
