Vinerea asta am cedat, după o perioadă bună de rezistenţă stoică. Era o zi de sfârşit îmbietor de săptămână, başca botezată „neagră“, ca o ciocolată amăruie cu procent peste 70% cacao. Am mers la inaugurarea unui magazin de ţoale şi cârpiţe, eu însămi îmbrăcată întâmplător (sau nu) într-o bluză marca respectivă. Aveam şi scuza perfectă: eram „din partea presei“.

Mallul era cam golaş la ora aceea matinală pentru cumpărături, dar la uşa acelui magazin era deja coadă. Fete, perechi de tineri, mame cu copii în cărucior, doamne aparent cu multă treabă stăteau la rând de dimineaţă să păşească pe mult-râvnita uşă, să se amestece printre rafturile pline, să caute, să găsească, să plătească, să obţină! Apoi să vânture, voit nonşalant, punguţa imprimată cu sigla nemaivăzută în Constanţa.

Aşa cum este „conceptul“, tinerii angajaţi ai magazinului, instruiţi de colegi străini, îşi făceau înăuntru încălzirea pe muzică din ce în ce mai asurzitoare, aplaudând şi chiuind în grup după scheme corporatiste de mobilizare, avânt şi bună dispoziţie. Aveau şi motiv, din moment ce şi-au găsit, pe praful acesta năucitor, un loc de muncă într-o firmă respectabilă, unde nu-i ninge, nu-i plouă.

Şi au dat drumul înăuntru şirului de cumpărători, să intre pe porţile Raiului promis. Nu ştiu cum, nu ştiu când, în clipa în care am intrat noi în magazin, nişte dudui erau deja postate la casele de marcat, cu marfa în dinţi. Cât să fi durat? Trei, patru minute - timp berechet pentru dependentele de shopping cu orice preţ să îşi ochească prada şi să şi-o adjudece.

După o scurtă, dar lămuritoare învârteală printre rafturi şi umeraşe, am ieşit din magazin. Era clar: pentru mine nu avea să se repete chilipirul când am cumpărat bluza dinainte de a pătrunde firma în România. Bluza costase maximum 10 euro la un magazin peste graniţă, dar pentru români aceeaşi bluză valora de vreo 3 ori m