„La Filologie am avut profesori cărora trebuie să le fiu recunoscător, chiar şi celor la care nu învăţam nimic”

– Stimate domnule Al. Cistelecan, cum s-au precizat începuturile dvs. literare? Aţi avut mentori, oameni care au decis, într-un fel sau altul, asupra condiţiei dvs. viitoare?

– Întrebarea asta pare inocentă, dar răspunsul e cam delicat şi nu ştiu dacă ţi-l voi da. Ea se poate pune doar marilor critici, care-şi pot permite să fi avut „mentori” (mai ales dacă i-au depăşit); pentru cei mai neînsemnaţi e de-a dreptul ridicol să mai invoce şi maeştri călăuzitori. O pot face doar cu gîndul de a-i compromite (uite ce-a ieşit din mîna lor!).

– Aţi cochetat, din cîte ştiu, cu poezia. De ce v-aţi despărţit de ea şi din ce motive aţi optat pentru domeniul criticii literare?

– Ba s-avem pardon! N-am cochetat deloc, era treabă serioasă eminent. Cel puţin din partea mea, care am depus toate diligenţele! Numai că nu s-a putut, era nepotrivire flagrantă; oricum, poezia n-a vrut nicidecum şi-n nici un fel să răspundă pozitiv la insistenţele mele. Pînă la urmă, cînd mi-am dat seama că n-am nici o şansă (mi-au trebuit, totuşi, cîţiva ani, aproape toată studenţia), am renunţat. Curte, curte, fie cît de asiduă, dar toată lumea ştie cît sînt de nesuferiţi îndrăgostiţii insistenţi! Am renunţat însă cu totul şi definitiv cînd l-am citit pe Mircea Ivănescu. Scria chiar poezia pe care aş fi vrut eu s-o scriu (numai că nu se lăsa scrisă, deşi încercam în toate felurile, în funcţie, fireşte, de poeţii pe care-i citeam). Asta m-a bucurat absolut şi m-am considerat, din acea clipă, desărcinat. Dar am stat cu ochii pe Mircea Ivănescu, poate mai atent decît dacă ar fi fost vorba de mine. Cît despre reciclarea mea în critică, nu pot da vina decît pe Ion Pop; el m-a pus să scriu primele recenzii; dacă e cineva care vrea să se plîngă de critica pe car